“Gaaaaz! Gaaaaaz!”, striga un pusti cu fata acoperita de o esarfa. Altul din apropiere se duce, ia proiectilul incins din care iese gazul si-l arunca inapoi inspre politisti. Intre cele doua tabere arde o dubita. In jurul nostru zboara cu viteza ametitoare proiectile a caror traiectorie e imposibil de intuit. Cu cinci minute in urma eram in pat, dupa prima noapte in care nu am mai stat in piata pana in zori. Acum sintem in razboi.
Vreo jumatate de ora am fost absolut dezorientat in mijlocul luptelor de strada. Baricada langa care oamenii beau bere si discutau in urma cu cateva nopti era data acum la o parte de un buldozer. Cei cativa pusti din jurul meu aruncau cate o piatra in directia politistilor, dar nu ajungeau nici macar pana la jumatatea distantei. Proiectilele cu gaz si fum care veneau inapoi erau insa cu adevarat letale. Fara masca de gaze si fara casca m-am trezit in mijlocul unei batalii din care, nestiind turca, nu intelegeam absolut nimic. Intrebam in stanga si-n dreapta cand au venit, pe unde, ce s-a intamplat, cum au atacat, unde sint oamenii pe care i-am lasat cu o noapte inainte in piata, scandand veseli impotriva lui Erdogan si asteptand intalnirea promisa.
M-am lamurit rapid cand am ajuns in Piata Taksim. Zeci de politisti respingeau fara efort atacurile unor grupuri de pusti care, pentru multi dintre cei din jur, erau “provocatorii”, “marginalii”, pentru unii, mai nationalisti, “kurzii” sau chiar PKK. Toti purtau la vedere insemnele echipei de fotbal pe care o sustin.
Luptele astea sint foarte ciudate pentru noi, romanii, obisnuiti cu batai, cu bastoane, cu scuturi, pumni si suturi. Cele doua tabere nu se intalnesc niciodata. Protestatarii fac baricade, se ascund dupa ele si ataca politistii cu pietre. Acestia se apara cu scuturile, atunci cand pietrele ajung pana la ei, si raspund cu tiruri de proiectile cu fum si gaz.
Gazul te omoara, pur si simplu. Iti distruge pentru cateva minute simturile si te face sa pierzi contactul cu realitatea. Nu mai vezi si, mai important, nu mai poti sa respiri. Iar cand simti ca nu inhalezi oxigen creierul, evident, nu-ti mai functioneaza.
Odata ajuns in starea asta, este obligatoriu sa te feresti de cea mai importanta arma a politiei: proiectilele. Sint practic niste gloante mari si grele pe care politia nu le trage in sus, ci inspre protestatari, in plin. Cei mai multi raniti grav au fost loviti de aceste proiectile, care ricoseaza din asfalt si din orice ating, astfel ca ajung sa aiba o traiectorie imposibil de intuit. Chiar daca le vezi, viteza lor este atat de mare incat noua ne este imposibil sa ne ferim de ele.
Turcii sint insa obisnuiti cu luptele de strada. Am vazut si eu, si colegul Andrei Pungovschi, pusti turci care pur si simplu fentau aceste proiectile, pe model Matrix. Este un spectacol ireal! Toata lumea pare atat de obisnuita cu ce se intampla incat pentru moment totul pare un platou de filmare. La cativa metri de politistii care trag, terasele deschise vand kebab si ayran. Unii dintre vanzatori au totusi masti de gaze. Cei de la Ottoman Palace Hotel, aflat la treizeci de metri de politistii care trag de langa statuia Republicii lui Ataturk, cum intri in Piata Taksim de pe strada Istiklal, cheama taxiuri pentru turistii care vor sa plece spre aeroport, iar hamalii hotelului ii ajuta cu bagajele sa ajunga la masinile care opresc, totusi, 50 de metri mai jos.
Este deopotriva periculos sa te afli in spatele politistilor. Cei care ii ataca nu sint foarte prietenosi cu jurnalistii care incearca sa-i fotografieze, asa ca de multe ori pietrele si sticlele lor zboara si in directia noastra.
Interesant este si ca bataliile se dau in reprize. In mijlocul luptelor, cate unul dintre protestatari, care pana atunci aruncase zeci de bolovani spre politisti, ridica mainile in aer si striga ceva, apropiindu-se. Politistii opresc focul si cativa dintre protestatari incep o negociere cu adversarii, care se soldeaza cu un armistitiu. In jumatate de ora acesta este de obicei rupt, odata cu prima piatra aruncata din nou de unul dintre manifestanti. Esential este sa anticipezi momentul asta si sa nu fii intre cele doua tabere atunci cand acestea incep tirul.
La inceput, bataile din Piata Taksim au fost duse in cateva zone izolate, pe stradutele care ies aici si in cateva zone din apropierea Parcului Gezi. Apoi, pe seara, piata s-a umplut.
Au venit zeci de mii de turci care au urmarit toata ziua la televizor imagini de la conflictele de peste zi. E incredibil sa constati ca, in loc sa se sperie si sa stea acasa, ei aleg sa vina la protest desi vad ca politistii incearca sa curete zona si ca de dimineata pana acum au fost deja zeci de raniti. Si totusi vin. Tineri cu tobe si steaguri, oameni intre doua varste cu copii de mana, femei, fete, batrani.
In jur de ora opt seara, piata se umple. Intr-un colt, langa Centrul Cultural Ataturk, politistii si temutele TOMA, masinile cu tunuri de apa, stau si asteapta. Multimea se concentreaza asupra lor si una din doua scandari ii vizeaza.
De ce au atacat totusi piata, de ce o asemenea lupta sangeroasa timp de 12 ore cand oricum vor avea o negociere maine? Explicatia oficiala este aceea ca au intervenit pentru a da jos bannerele ilegale atarnate pe fatada Centrului Ataturk si la intrarea in parc. Costul interventiei este insa este cam mare: cei din echipa medicala din parc spun ca au avut o zi groaznica in care au tratat zeci de persoane ranite, in jur de zece, mai grav, ajungand cu ambulantele la spital.
Scandarile cresc in intensitate si, desi nu le inteleg, imi dau seama ca in Taksim nu va fi pace. Cateva minute mai tarziu incepe macelul. Cei din primul rand de langa politisti i-au atacat, ei au ripostat. Unii spun ca politistii au provocat, dar nu mai are importanta. Se aude primul foc de arma cu proiectil cu gaz. Fara sa realizez, o multime in panica o ia la goana din piata pe scarile catre parc, cu mainile deasupra capului, urland cuvinte pe care nu le inteleg. Un proiectil trece peste capul meu, loveste ceva si cade la un metru in fata mea, intre miile de oameni care fugeau de pe front. Gazul ne omoara, pur si simplu, pe toti. Unii cad in invalmaseala, dar, surprinzator de calmi, altii se opresc sa-i ridice sau pur si simplu stau pe loc ca sa-i opreasca pe ceilalti sa-i calce in picioare.
Fugim cu miile printre primii copaci din parc. Pe alei sint peste tot oameni, in special femei, dar nu numai, care flutura in aer sticle de Rennie dizolvat in apa sau in lapte pe care il pulverizeaza in ochi si in gura celor gazati. Toata lumea are, in scurt timp, fata inlacrimata si albita de antidot. Unii, mai sensibili, vomita, altii doar stranuta si plang. Ne ard plamanii tuturor, gazul asta e infernal si parca e mai puternic decat cel de dimineata. Cu ala ma imprietenisem deja.
Timp de o ora-doua, am umblat nauc prin parcul asediat. Pe latura dinspre piata e razboi, la fel in zona lucrarilor care ar fi trebuit sa modernizeze spatiul urban Taksim dar in care acum zici ca s-a tras cu tunul. Masini in flacari, baricade si gaze. Peste tot gaze. Din cand in cand, doua-trei proiectile cad, ca din intamplare, si in mijlocul parcului, iar oamenii fug catre cealalta iesire, cea dinspre Hotel Divan.
Hotel Divan este inconjurat de mii de oameni. Doua salvari stau parcate in fata, la cativa metri de povarnisul care urca spre parc. Pe-acolo sint adusi ranitii. Echipa medicala din parc coboara in viteza cu ranitii pe targi. Pe terasa din spatele hotelului, mesele au fost transformate in paturi si oameni in halate albe umbla de colo-colo, agitati, cu medicamente si perfuzii.
La fiecare sfert de ora, o salvare pleaca cu girofarele pornite cu cate un ranit mai grav care nu poate fi tratat in clinica improvizata. In tot timpul asta, pe strada cu excavatoare incendiate si pe scarile dinspre piata luptele sint crancene. Din cand in cand, politia ataca si ajunge pana la intrarea in parc, de unde trage cu gaze si fum catre cei din mijloc. Oamenii fug ingroziti spre Divan si Intercontinental.
In holul Hotelului Divan este coada la toalete. Nu vezi in fiecare zi zeci de oameni cu masti de gaze si casti in receptia unui hotel de cinci stele.
Afara, protestatarii disciplinati fac inca un culoar, dupa cel destinat intrarii si iesirii ambulantelor. Este pentru echipa medicala din parc. Asediati, paramedicii au decis sa se mute in saloanele din subsol si isi aduc cu ei toate echipamentele si materialele. Se face rapid un sir si sacii sint dati din mana in mana. Toata lumea participa la asta, toti se ofera sa faca absolut orice. Este uluitoare solidaritatea acestor oameni.
O priza libera pentru incarcatorul de telefon este ceva extrem de rar prin hotel. Totusi primul om pe care il intreb imi ofera locul lui la priza. “Eu pot sa stau fara telefon, tu esti jurnalist si ne ajuti transmitand lumii ce se intampla aici”, imi spune, si pleaca spre parc. Un prieten de-al sau mai ramane cateva minute sa se odihneasca. Raman cu el si povestim fiecare ce a trait pana acum.
Iesim din hotel si mergem spre frontul dinspre piata. Aruncam un ochi de sus, din parc, si pe lateral. Baricadele sint in picioare, in spatele lor protestatarii au facut focuri si se odihnesc. E din nou pauza.
Pe latura dinspre piata politia trage. Ne ascundem pe dupa resturile baricadelor. Trebuie sa nu ne vada, trag in plin in cei pe care ii zaresc. In fata noastra sint cei care arunca pietre si sticle. In cateva minute politistii intetesc focul, asa ca o iau inapoi prin parc spre hotel, terminat de gaze. El ramane acolo sa lupte. Fac cativa metri si ma trezesc cu ochii acoperiti de antidot. Vad si respir din nou. Linia a doua a rezistentei este perfect organizata.
In cateva minute zona din fata hotelului se umple. La fel si holul. Au tras cu zeci de proiectile cu gaze in parc, lumea e ravasita. Subsolul hotelului Divan nu mai face fata, asa ca acum gasesc si holul transformat in salon de spital. Fac o fotografie dar un tip ma roaga sa nu pozez fetele doctorilor. “Unii dintre ei lucreaza la spitale de stat si aici sint voluntari. Daca ii descopera ar putea avea probleme”, imi spune. Ii promit ca nu se vad fetele dar aleg sa ma opresc, tensiunea e prea mare.
Imi trag sufletul si plec din nou spre piata. In coltul de unde a inceput totul acum e liniste. Politistii si “dusmanul” stau la cativa metri unii de altii, ba chiar vorbesc intre ei. Incredibil! Acum jumatate de ora se vanau cu pietre si proiectile cat pumnul! Asist la ceva incredibil: se schimba politistii, iar cei care pleaca ies din scena in aplauzele adversarilor. Sint, totusi, aplauze ironice: ne-ati gazat, ne-ati vanat, ne-a placut cu voi, sa vina altii.
De la Hotel Divan se face rapid un nou culoar prin spatele frontului, spre Hotel Taksim Point. O echipa de medici alearga. Dupa doua minute ies in fuga inapoi spre Hotel Divan, cu o targa pe care se afla un pusti ranit grav. Pe drumul spre ambulanta toti cei care formeaza cordonul il aplauda si il aclama. Atmosfera e fantastica! Oamenii astia se lupta de ore intregi cu politistii care sint mult mai puternici si ii toaca marunt, si totusi rezista!
Se fac 20 de ore de cand traim intre proiectile, pietre, unele trase cu prastiile, sticle, unele incendiare, si gaz. Mult gaz. Plec din nou prin parc spre piata. In parc mai sint cel mult doua mii de oameni. Desi totul pare distrus, sint hotarati sa reziste. Apar niste pusti cu alifie chinezeasca si ne dau cu ea pe langa ochi, ca sa fim obisnuiti cu usturimea cand vin gazele. Pare ultima solutie. In jurul lor sint corturi rupte, mese rasturnate, paturi si haine ravasite. In goana lor din calea gazelor si-au distrus singuri ce-au construit in 11 zile de pace. Dar nu se predau. In ochii lor citesc o determinare pe care mi-o explic doar gandindu-ma la istoria lor.
Bubuiturile pustilor cu gaz s-au rarit, se mai aud doar la ruine. In piata sint zeci de angajati de la salubritate care fac curat. Piata e luna! Si libera. Si sigura.
Cobor pe Istiklal. Si aici a fost front timp de cateva ore. Niste camioane aduna resturi de baricade si curata tot. Nu este niciun magazin vandalizat. Nici macar unul! Oamenii astia vor altceva.
Citeste si:
Republica Libera Taksim - Partea a doua
Republica Libera Taksim - Partea a treia
Republica Libera Taksim - Partea a patra
Republica Libera Taksim - Partea a cincea
Republica Libera Taksim - Partea a sasea
Republica Libera Taksim - EPILOG
