Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Create an account

Fields marked with an asterisk (*) are required.
Name *
Username *
Password *
Verify password *
Email *
Verify email *
Captcha *
Reload Captcha

Lumina şi întunericul, adevărul şi minciuna, adulaţia şi ura, religia şi fanatismul, Raiul şi Iadul, toate, deopotrivă, domnesc peste Pământul Sfânt al musulmanilor, evreilor şi creştinilor, un tărâm al controverselor care fierbe de zeci de ani şi pentru care soluţia stă într-un miracol. Această palmă de pământ din sud-vestul Asiei, mare cât vreo trei judeţe din România, întinsă între Marea Mediterană şi Râul Iordan, îi adăposteşte pe evrei şi pe palestinieni, două naţii vechi de milenii, extrem de diferite, dar paradoxal de asemănătoare, pentru care, în această uriaşă dilemă, există o singură certitudine: că nu au cum să trăiască aici, împreună, în pace.

Istoria

În ciuda interpretărilor diferite, fapt este că, în 1947, sub egida pe-atunci nou for­ma­tei Organizaţii a Naţiunilor Unite, s-a fă­cut Planul de Împărţire a Palestinei, ca­re până atunci se afla sub Mandatul Bri­tanic, urmare a primului război mondial.

După negocieri, Planul prevedea ca statul evreu să primească circa 56% din te­ri­to­riu. Pe motiv că, demografic, evreii re­pre­zentau doar o treime din populaţia totală ca­re locuia în teritoriul supus divizării, pa­lestinienii au respins propunerea ONU. În 14 mai 1948, ziua în care, conform în­ţe­legerii cu ONU, britanicii s-au retras din Palestina, în vidul de putere creat, evreii au declarat înfiinţarea statului Israel. A do­ua zi, toate statele arabe din vecinătate, că­rora li s-au alăturat şi forţe irakiene, s-au aliat şi au declarat război Israelului.

În urma războiului, care s-a încheiat ofi­cial în 1949, statul Israel a ajuns să ocupe 78% din teritoriul pe care ONU îl îm­păr­ţise un an mai devreme. Pământul rămas a fost împărţit în trei zone: Cisiordania, Ierusalimul de Est şi Gaza, teritorii care au revenit Iordaniei şi Egiptului.

Au urmat aproape 20 de ani în care, spri­ji­niţi de regimurile de la Aman şi Cairo, pa­lestinienii din Cisiordania şi Gaza au dus un război de gherilă împotriva statului Is­rael, împotriva sionismului. Luptele au lu­at amploare în 1964, odată cu înfiinţarea Organizaţiei pentru Eliberarea Pales­ti­nei, care contesta existenţa istorică a evre­i­lor în zonă şi al cărei scop era crearea unui stat palestinian în întreaga Palestină.

În iunie 1967, nemulţumit de interdicţia de a traversa Strâmtoarea Tiran impusă na­velor sale, Israelul a pornit războiul de şa­se zile împotriva Siriei, Iordaniei şi Egip­tului, ocupând Cisiordania, Gaza şi Ieru­sa­limul de Est şi câştigând, practic, con­tro­lul asupra întregii zone.ONU a sancţionat imediat intenţiile expansioniste ale Isra­e­lului, denunţând „ocuparea“ celor trei te­ritorii locuite de palestinieni şi cerând re­tragerea din acele zone.

Ocupaţia administrativă

Din motive dintre cele mai bizare, care au mers până la invocarea unor diferenţe te­oretic inexistente între varianta în engleză şi cea în franceză a Rezoluţiei ONU, pri­mul pas spre conformarea la actul din ‘67 al Naţiunilor Unite s-a făcut abia în 1993, la Oslo, când Israelul a recunoscut le­gi­ti­mitatea Organizaţiei pentru Eliberarea Pa­lestinei şi dreptul acesteia de a guverna Fâşia Gaza şi oraşul Ierihon din Ci­sior­da­nia, primind la schimb recunoaşterea drep­tului de a exista al statului Israel, pre­cum şi angajamentul organizaţiei conduse de Arafat de a renunţa la actele de tero­rism.

În perioada ‘67-’93, între evrei şi pa­les­tinieni s-a creat abisul care astăzi îi des­parte. Israelul a colonizat teritorii întregi din Palestina de dinaintea războiului de şa­se zile, iar rezistenţa palestiniană a recurs la terorism ca unica şi ultima formă de a rezista ocupaţiei.

În toţi aceşti ani, fiecare metru pe care Is­raelul s-a extins în Teritoriile Ocupate a adus câte o dramă pentru palestinieni. Mul­te mişcări palestiniene, în special cele radicale, unele dintre ele chiar afiliate la Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei conduse de Arafat, au refuzat să accepte con­diţiile stabilite la Oslo şi au continuat lupta de gherilă. Argumentul lor suprem pentru a respinge discuţiile pentru pace şi „soluţia celor două state“ a venit tot de la Oslo, doi ani mai târziu, atunci când cel mai întins ţinut care înainte de 1967 apar­ţinea palestinienilor, Cisiordania, a fost îm­părţit în trei zone. Zona A, aflată sub control palestinian total, atât din punct de vedere administrativ, cât şi al se­cu­ri­tăţii, reprezintă astăzi cam 15% din su­prafaţa Cisiordaniei. Zona C, sub control israelian total, reprezintă peste 60%, iar zo­na B, unde responsabili cu securitatea sunt israelienii, dar administraţia revine pa­lestinienilor, reprezintă restul. Situaţia este aceeaşi şi astăzi.

Această împărţire nu s-a putut face fără a se ţine cont de situaţia particulară a fie­că­rei aşezări, în funcţie de populaţia ma­jo­ritară, astfel încât astăzi, străin fiind, este imposibil să-ţi dai seama în ce categorie se încadrează zona în care te afli. Zonele se schimbă întruna chiar şi azi, odată cu extinderea coloniilor israeliene, prin­ci­pa­lul obstacol în drumul spre pace între cele două popoare.

vanghele1

Adăposturi ale celor din comunitatea de beduini Abu Nwar, dintr-un teritoriu aflat în Zona C. În vârful dealului se văd câteva case dintr-o colonie israeliană.

Ocupaţia „la firul ierbii“

Când pui piciorul în Palestina, primul lu­cru pe care îl constaţi este că ai ajuns, prac­tic, în deşert. Vara, pământul arid pare că nu poate fi cultivat cu absolut ni­mic, că este un uriaş bolovan. Primele case pe care le vezi în zare, de pe au­to­strada perfectă (controlată de armata is­raeliană, deci zona C), au deasupra nişte bu­toaie mari şi negre care le fac să arate înspăimântător.

Ele sunt primul semn al ocupaţiei: în aceste butoaie palestinienii îşi stochează apa atunci când le vine rândul să-şi pri­mească porţia de la statul Israel. În zilele în care nu primesc apă, consumă din butoaie, pe care le umplu din nou atunci când le vine rândul. Sunt emblema după care distingi fără greşeală care casă e lo­cuită de palestinieni şi care de israelieni.

De zeci de ani Israelul controlează re­zervele de apă ale palestinienilor. Este sta­bilită o cantitate zilnică pentru fiecare aşe­zare în parte, care este apoi împărţită de co­mun acord între cei din aşezare. O zi primesc unii, altă zi alţii şi tot aşa, în func­ţie de nevoile fiecăruia. Cei din co­mu­nităţile mai izolate, beduinii, dar nu nu­mai ei, ajung chiar să cumpere apă şi să plătească o bună parte din venitul lor pe transportul acesteia, situaţie în care ni­velul lor de trai scade dramatic.

În general, oraşele mari din Cisiordania re­prezintă zona A. Există însă situaţii în ca­re o şosea care trece la câţiva metri de o ca­să palestiniană ajunge să reprezinte, din motive de securitate, teritoriu al zonei C şi-atunci israelienii decid dacă şi în ce condiţii pe acel drum pot circula maşinile sau cetăţenii palestinieni.

Bazându-se pe interpretarea unor pre­ve­deri ambigue din acordul de la Oslo, Is­raelul modifică de la o zi la alta harta Ci­siordaniei. Logica modificărilor este re­la­tiv simplă: permisele pentru construcţii în teritoriul zona C sunt eliberate de Israel, astfel că, potrivit statisticilor făcute de ONG-urile care monitorizează evoluţiile din zonă, aproximativ două solicitări pa­lestiniene dintr-o sută primesc un răspuns favorabil. În schimb, israelienii care vor să se stabilească în Cisiordania primesc apro­bări de construcţie fără mari pro­ble­me. Odată începute construcţiile, sub su­pra­vegherea armatei, un teren sau altul adiacente coloniei în formare sunt ex­pro­priate sau îşi schimbă destinaţia, devenind drum pentru colonişti, uneori închis com­plet circulaţiei maşinilor palestiniene. To­tul din raţiuni de „securitate“. Efectele aces­tor schimbări reprezintă de fapt te­roa­rea de care palestinienii îi acuză pe evrei.

Conform tradiţiilor palestinienilor, pă­mân­tul înseamnă onoarea, iar mulţi dintre ei rămân fără pământ în urma acestor ex­tinderi permanente ale coloniilor.

De obicei, palestinienii protestează faţă de extinderea acestor colonii. La proteste par­ticipă familiile afectate şi, în funcţie de po­ziţia socială sau relaţiile personale, alţi mem­bri ai comunităţii palestiniene sau chiar străini care le susţin cauza, unii din­tre ei chiar activişti israelieni. Aceste pro­teste degenerează în conflicte cu cei din colonie, care cheamă armata. Intervenţia armatei înseamnă arestări şi, uneori, chiar victime în rândurile nemulţumiţilor, însă coloniile şi coloniştii rămân acolo, ali­men­tând tensiunile din respectiva comunitate.

vanghele2

Abd al-Karim Jaabari arată spre ceea ce el numeşte „sursa răului“: casele din colonia israeliană Kiryat din Hebron, de care îl mai despart doar câteva zeci de metri.

Coloniile

Toată Cisiordania este un podiş. Coloniile, principalul combustibil al tensiunilor is­raeliano-palestiniene şi principalul mijloc prin care se manifestă ocupaţia, alături de prezenţa israeliană militară şi admi­nis­tra­tivă, apar de la o zi la alta. Mai întâi o ru­lo­tă-două, obligatoriu într-un vârf de deal, aproape niciodată în vale, apoi o casă, do­uă, câteva zeci, un drum, familii, garduri electrice sau cu senzori, securitate privată pentru respectiva aşezare, noi restricţii pen­tru palestinienii din apropiere şi con­flicte nonstop.

Coloniile din Cisiordania se extind încă din 1967, de după războiul de şase zile. Sunt considerate ilegale de Uniunea Eu­ropeană şi sunt subiectul care, acum trei ani, l-a făcut pe Mahmud Abbas, liderul Autorităţii Palestiniene de la Ramallah, să se ridice de la masa negocierilor cu Is­raelul. Statul evreu dorea să discute des­pre orice altceva în afară de problema co­lo­niilor şi coloniştilor, iar Abbas, pe nu­mele său arab Abu Mazin, nici nu a vrut să audă de asta.

Coloniştii din Cisiordania sunt, în mare, motivaţi fie economic, fie ideologic. Cei care vin să locuiască aici o fac fie pentru că statul israelian îi susţine indirect, fie pen­tru că ei sunt convinşi ca pământul es­te al lor încă de pe vremea Regelui Da­vid, iar palestinienii sunt cei care îl ocupă ile­gal.

Cei dintâi se stabilesc în Cisiordania pen­tru că plătesc de zeci de ori mai puţin pen­tru o casă aici decât pentru una de di­mensiuni similare în Israel. În plus, ei sunt scutiţi de taxe. Casele sunt construite de companii pe banii guvernului israelian, iar cei care le ocupă plătesc o rată mică timp de 20-30 de ani, dobânda fiind sim­bolică. Este aşadar avantajos pentru ei, în ciuda problemelor de securitate personală cu care se confruntă zilnic. Acceptă totuşi situaţia pentru că sunt păziţi de firme specializate plătite de statul Israel şi, la nevoie, de forţe ale armatei israeliene.

„Coloniştii ideologici“ sunt cei mai agre­sivi. Parţial motivaţi de beneficiile eco­nomice, aceştia aleg să vină în Cisiordania pentru că simt că acest teritoriu le apar­ţine de drept şi este datoria lor să îl ia îna­poi şi să-l alipească statului evreu. Mulţi sunt înarmaţi şi îi provoacă necontenit pe noii lor vecini, care îi privesc ca pe o forţă civilă a armatei de ocupaţie.

Atunci când palestinienii nu pornesc câte un protest faţă de cei din coloniile din apropiere sau faţă de extinderea lor te­ri­torială, între ei şi colonişti izbucnesc con­flicte spontane. Fie unii, fie alţii aruncă o piatră - o glumă proastă spune că arun­catul cu pietre este sportul naţional în Pa­lestina - în direcţia adversarului. Riposta vine, conflictul începe, forţele armate sau cei din securitatea privată din colonii in­tervin şi se lasă cu arestări, de obicei în rân­dul palestinienilor, care sunt duşi şi in­terogaţi pentru câteva luni de zile. Unii pri­mesc ani grei de închisoare pentru o pia­tră aruncată înspre colonişti, înspre o maşină de-a acestora sau înspre armată. În cazul în care intervenţia naşte un pro­test al comunităţii palestiniene, nu de pu­ţine ori forţele israeliene folosesc armele, cu gloanţe oarbe sau chiar cu muniţie de război.

Prezenţa în sine a coloniştilor îi irită pe palestinieni: spre deosebire de ei, care se chinuie cu agricultura de subzistenţă, care au probleme cu alimentarea cu apă şi cu­rent şi care sunt, practic, lipsiţi de apă­rare în faţa provocărilor, coloniştii plătesc sume modice pentru apă, care curge non­stop, pentru electricitate şi alte servicii. Terenul lor este irigat fără oprire, de­ve­nind propice pentru agricultură, în vreme ce ţărâna palestiniană nu poate naşte de­cât nişte amărâte de culturi de castraveţi sau alte legume pentru consumul propriu.

Frustrarea

Aceste diferenţe „pe faţă“ nasc frustrări în comunităţile palestiniene. Cea mai com­plicată situaţie este în Hebron, singurul oraş palestinian care are în mijlocul lui, în aşa-numita zonă A, două colonii evreieşti. Aici l-am cunoscut pe Abd al-Karim Jaa­bari, un palestinian care a ajuns să lo­cu­iască între două colonii, la distanţă de nici 50 de metri de cea mai apropiată casă is­raeliană. Casa lui a devenit o fortăreaţă, cu trei rânduri de grilaj la fiecare geam, montate chiar de el pentru a rezista ase­diului cu pietre care nu se opreşte de ani. Chiuveta din curte e crăpată de un bo­lo­van, grilajele de la geamuri sunt îndoite, iar oglinda din colţul casei, în care se băr­biereşte, a rămas doar un ciob. În plus, îl vede zi de zi pe cel care i-a provocat bă­iatul să arunce cu o piatră, gest pentru care fiul lui este în închisoare de şase luni şi aşteaptă să fie judecat. Spune că i-a povestit că a încasat bătăi groaznice în arest şi i se rupe sufletul. A protestat de câteva ori, însă fără niciun folos: coloniştii de peste gard i-au luat pământul, care acum este străbătut de un drum construit special pentru ei. Nu are pe unde să ajun­gă acasă cu maşina, astfel că tot ce trebuie să aducă acasă, fie cumpărături zilnice, fie mobilă, trebuie cărat cu spinarea de la ba­riera aflată la câteva sute de metri. Copiii şi nepoţii lui, spune el, sunt luaţi zilnic la pietre de cei din colonie. Nici el nu mai ştie de câte ori au avut capetele sparte.

Se încăpăţânează să trăiască aici cu familie cu tot şi speră în vremuri liniştite, însă răbdarea i-a cam ajuns la final. „Nu plec de-aici decât în pământ. În pământul meu!“, spune fără să clipească atunci când îl întreb de ce nu renunţă şi nu-şi ia lucrurile să se mute în altă parte. Îl simt vulnerabil şi nu pot să nu-l întreb ce pă­rere are despre extremism, despre gherilă şi despre terorism. O fac nu tocmai jur­nalistic, conducându-l, recunosc, spre răs­puns: „În condiţiile astea, aţi susţine o mişcare extremistă, teroristă, aşa cum îi spunem noi în Europa, o mişcare precum Hamas? Aţi vota cu Hamas dacă mâine ar fi alegeri?“. Îmi spune„da“ fără să stea prea mult pe gânduri. Nu vede altă so­luţie în afară de violenţa extremă pentru a scăpa de calvarul lui.

Coloniile şi coloniştii i-au adus pe pa­lestinieni la exasperare. Într-un asemenea hal, încât acum vreo două luni, într-un checkpoint plin de soldaţi israelieni, un­deva în apropiere de Nablus, un bărbat a ucis un colonist care arunca cu pietre. Po­vestea, aşa cum mi-a spus-o unul dintre şoferii palestinieni cu care am călătorit în Cisiordania, e impresionantă: se spune că omul se afla într-o maşină şi, când a fost oprit la checkpoint, un colonist a început să dea cu pietre în el şi în maşina lui. Sol­daţii nu l-au potolit, aşa că bărbatul, „să­tul de atâtea nedreptăţi“„şi-a pierdut minţile“, a scos un cuţit şi s-a năpustit asupra colonistului. Deşi acesta din urmă avea pistol şi deşi a apucat să tragă, pa­lestinianul l-a spintecat, omorându-l pe loc. A fost imediat arestat de soldaţii din apro­piere şi, cel mai probabil, va fi con­damnat la închisoare pe viaţă.

Conştientă de tensiunile pe care le nasc şi având în spate rapoarte privind violenţa coloniştilor, dar şi a palestinienilor faţă de prezenţa lor în Cisiordania, UE a ajuns pâ­nă acolo încât boicotează oficial produsele provenite din colonii. Printr-o rezoluţie apro­bată anul trecut, aceste produse, în special ulei de măsline şi diferite sucuri de fructe, sunt etichetate ca provenind din coloniile din Cisiordania, pentru a fi uşor de depistat şi, implicit, de boicotat de că­tre europeni.

Totuşi, colonii noi apar de la o zi la alta. Pe drumul de la Ramallah la Nablus, pe vâr­furi de deal, se văd zeci de noi avan­pos­turi, iar când mergi de la Ramallah spre Tel Aviv vezi colonii în extindere, case în construcţie şi lucrări la noi drumuri.

Securitatea acestor colonii rămâne însă cea mai mare problemă a celor care le populează chiar şi astăzi. Acum câteva luni, în apropiere de Nablus, doi tineri terorişti palestinieni au reuşit să intre în­tr-o astfel de colonie şi au spintecat o fa­milie întreagă: adulţi, femei, copii. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu ei nici astăzi: unii spun că au fost ucişi, altii spun că au fost prinşi în viaţă de către forţele israeliene de securitate şi că, cel mai probabil, îi aş­teaptă şi pe ei detenţia pe viaţă.

Zidul şi „checkpoint“-urile

Ideea construirii unui zid care să-i separe pe israelieni de palestinieni a venit încă din anii ‘90, când premierul israelian Yitzhak Rabin a propus o separare clară a Fâşiei Gaza de Israel. Ideea a fost extinsă şi în ceea ce priveşte vecinătatea cu Ci­siordania, astfel că, în timp ce la Oslo se ne­gocia soluţia celor două state, în timp ce israelienii şi palestinienii făceau primii paşi spre o posibilă pace în zonă, aici se construiau primele segmente ale unui astfel de zid, plăci de beton înalte de până la opt metri dispuse pe o lungime de câţi­va kilometri, cu scopul de a proteja colo­nia Bat Hefer din nord-vestul Israelului de comunitatea palestiniană din suburbiile localităţii Tulkarm din Cisiordania.

La începutul anilor 2000, în timpul celei de-a doua „intifada“ - răscoală a pa­les­ti­nienilor împotriva ocupaţiei, marcată de atentate teroriste majore soldate cu sute de morţi în rândurile civililor israelieni sau chiar ale turiştilor -, Israelul a decis să extindă zidul şi a început să lucreze se­rios la asta. Zidul, care conform codului de etică al BBC nu este un zid, ci „o ba­rie­ră de separaţie“, se suprapune pe alocuri cu linia de demarcaţie stabilită de ONU în 1949 între Cisiordania şi Statul Israel.

Astăzi, acest zid are o lungime de aproape 700 de kilometri şi este în continuă ex­tindere. Cea mai mare parte din el este pe teritoriul Cisiordaniei, intrând în terenul palestinian cu sute de metri până la 20 de kilometri faţă de „linia verde“ trasă de ONU acum mai bine de 70 de ani. Scopul de­clarat al construcţiei zidului este se­cu­ri­ta­tea. Cu alte cuvinte, protecţia israe­li­enilor în faţa valului de terorism venit din­spre palestinieni. Iar motivul pentru care aceas­tă hidoasă construcţie muşcă atât de adânc uneori din teritoriul Cisiordaniei este„pro­tecţia coloniilor evreieşti“ de aici, în­ce­pând cu Ierusalimul de Est, ocu­pat de evrei în ‘67, în urma războiului de şase zile.

Zidul nu este peste tot chiar un zid. De fapt, în cea mai mare parte este un gard de plasă cu senzori, patrulat permanent de forţele armate israeliene. Uneori, zidul trece prin inima unei comunităţi, pe mij­locul unui drum, despărţind cele două sen­suri de mers şi, totodată, casele de pe-o parte şi de alta a străzii. Şi separând copii de părinţi, fraţi unul de altul şi câte şi mai câte astfel de drame individuale.

În Ierusalim, dar nu doar aici, există car­tiere întregi locuite de palestinieni în par­tea israeliană a zidului. Aşa au rămas. Do­vadă a tendinţei expansioniste a Israelului, după cum acuză palestinienii, care se în­treabă cum mai poate avea zidul rol de barieră de securitate.

Zidul de beton, înalt de opt metri, aproa­pe de două mai mare decât oroarea din Berlin din timpul Războiului Rece, apare în zona celor mai aglomerate checkpoint-uri. Acestea sunt punctele de trecere din Palestina în Israel. Dată fiind dependenţa economică a palestinienilor de evrei, ei sunt şi principalii afectaţi de checkpoint-uri. Pentru a merge la slujbele lor din Israel - căci foarte mulţi dintre palesti­ni­eni lucrează pentru israelieni - trebuie să treacă zilnic pe aici. Aceste zone de con­trol se aglomerează până la extrem fără vreun orar care să poata fi intuit, astfel că punctualitatea în Palestina pur şi simplu nu poate exista.

Pentru a trece din Cisiordania în Israel, palestinienii au nevoie fie de acte emise de statul israelian, fie de nişte autorizaţii spe­ciale care se dau pentru cel mult trei luni, pe criterii la fel de greu de intuit. Ce­rerile respinse sunt motivate prin sin­tag­ma „security reasons“.

Asemenea checkpoint-uri sunt însă ins­ta­late şi pe majoritatea drumurilor din zona C, chiar dacă acolo nu există zid şi chiar dacă, şi de-o parte, şi de alta a punctului de control, este teritoriu palestinian. Aces­tea sunt de regulă în apropiere de colonii şi pot apărea de la o săptămână la alta.

Checkpoint-urile sunt în permanenţă pă­zite de soldaţi israelieni care pot opri ori­ce maşină pentru control. Mai mult, pa­lestinienii acuză bunul plac al soldaţilor is­raelieni, care, având dreptul şi invocând ace­leaşi motive de securitate, închid pur şi simplu punctele de trecere, astfel că niciodată un palestinian nu poate fi sigur că ajunge dintr-un loc în altul într-un ter­men rezonabil.

Israelienii nu au motive să treacă prin cal­varul checkpoint-urilor. Majoritatea tră­iesc şi lucrează în interiorul statului Israel, aşa că nu prea au motive să calce prin te­ritoriile palestiniene. Cu atât mai mult cu cât toate intrările în zona A, a pales­tinie­nilor, sunt semnalizate cu panouri mari prin care le este comunicat că îşi riscă viaţa continuându-şi drumul.

-va urma-

(Text si fotografii: Ovidiu Vanghele, jurnalist Centrul de Investigatii Media. Material realizat cu sprijinul Reprezentantei Uniunii Europene in Ierusalimul de Est. Text publicat si in Revista "22".)

Fosta glorie a gimnasticii romanesti, Nadia Comaneci, este, alaturi de o alta fosta mare gimnasta, Daniela Silivas, sportiva care primeste cea mai mare suma cu titlu de renta viagera din partea statului roman, statul platindu-le lunar cate 10.207 lei.

Conform unui document obtinut de Centrul de Investigatii Media, pe care-l publicam integral, Nadia Comaneci, cea care a luat primul 10 din istoria acestui sport, si Daniela Silivas sint urmate in acest clasament de Ivan Patzaichin, care primeste lunar 9.036 de lei. Aceeasi suma revine si Veronicai Cochela. Sume apropiate sint incasate si de canotoarele Elisabeta Lipa si Doina Ignat, care primesc cate 8.868 de lei pe luna, iar colegele lor Viorica Susanu si Georgeta Andrunache primesc cate 8.701 lei pe luna.

Documentul pe care vi-l prezentam contine sumele platite de Ministerul Tineretului si Sportului in luna aprie a acestui an.

  • 1855360849
  • r-aprilie-2013_Page_01
  • r-aprilie-2013_Page_02
  • r-aprilie-2013_Page_04
  • r-aprilie-2013_Page_05
  • r-aprilie-2013_Page_06
  • r-aprilie-2013_Page_07
  • r-aprilie-2013_Page_08
  • r-aprilie-2013_Page_09
  • r-aprilie-2013_Page_10
  • r-pag.-3

Politistii se relaxeaza la aflarea vestii de la Ankara. La fel si oamenii din parc, care alearga spre cele doua terase unde exista cate un televizor, pentru a afla mai multe detalii despre ce s-a stabilit la intalnirea cu Erdogan si despre ce se va intampla mai departe. Cu ei si cu utopia lor.

Oamenii sint obositi, dar fericiti. Piata e goala.

IMG 20130614 041319 

Simt o atmosfera care trebuie sa semene cu cea a unui sfarsit de razboi. E ceva ce nu am simtit niciodata pana acum. Umblu printre ei, ii aud discutand cat de aprins mai pot dupa atatea zile de stat in cort sau sub cerul liber. Nu inteleg ce spun, dar am senzatia ca sint uimiti de ce au reusit. Cativa mi-o confirma cu un zambet larg. I-au dat o lovitura dura unui dictator al zilelor noastre, unui conducator autoritar si arogant criticat de tot occidentul in ultima luna. L-au facut sa dea un pas inapoi. Si i-au aratat ca o mana de oameni cu casti de muncitor, masti de gaze mai bune sau mai improvizate, cu pietre si sticle, dar hotarati si uniti, ii pot face mari probleme. Mai ales cand sint sustinuti de o multime tacuta care ii sprijina, fie in piata fie de acasa, fiecare cu ce poate.

In astea 16 zile, turcii au aratat unei lumi intregi ca niciun conducator, oricat de popular ar fi si oricat de sus ar aduce tara din punct de vedere economic, nu-si poate bate joc de vreo parte din poporul lui.

Creierul a invins multimea in Turcia. Macar pentru momnt. Oamenii astia au luptat cu mesaje inteligente, cu umor, cu o organizare ireala intr-o stare de anarhie totala, cu dialog si, la nevoie, cu pumnul si prastia pentru a nu ajunge obligati sa poarte straiele musulmanilor radicali, pentru a se putea exprima liber, pentru a trai asa cum i-a invatat creatorul tarii lor de azi, Mustafa Kemal “Ataturk”.

Si daca vor pleca acasa acum, Erdogan sau oricine altcineva ii va conduce de-acum incolo ar face bine sa se teama: se pot intoarce de fiecare data cand sint calcati in picioare. Si-au demonstrat singuri ca pot si au incredere in ei. Au reusit. Sint puternici!

Pe cei mai visatori dintre noi i-au invatat ca nu exista utopie. Ca atunci cand iti doresti cu adevarat ceva si esti dispus sa lupti pentru idealul tau orice este posibil. Fie si sa creezi un stat in stat in mijlocul unei super-metropole, sa il aperi cu baricade pe strazi si sa te opui timp de 16 zile unui conducator tare ca o stanca. Si, culmea!, sa-l si clintesti din loc. Sa-l faci sa dea inapoi. Sa-i arati ca nu e imparat, ca Evul Mediu a trecut si ca, in final, tu existi, cei ca tine exista, ca sinteti multi, hotarati, importanti si trebuie sa fiti luati in seama. Ca in 2013 nu mai poti sa conduci fara sa asculti de propriul tau popor.

E aproape 7.00. Ma opresc la o terasa cu internet. Deja am memorat parolele de la mai toate din zona. Imi cumpar biletul de avion pentru intoarcere. Pornesc apoi incet, printre baricade si utilaje arse, spre centrul Pietei Taksim. Citesc un banner si zambesc. Scrie asa: “Tayyip, ai interzis alcoolul, ne-am trezit!”.

De la departare se aude pianistul. Nebunul inca mai canta acolo, langa statuia lui Ataturk. Are mai mult de 12 ore de cand nu s-a oprit.

IMG 20130614 063055

In jurul lui au mai ramas doar cativa oameni care au venit din parc sa-l mai asculte putin. S-au asezat cu totii pe treptele monumentului sau pe jos, pe pavaj. Il asculta in liniste. Ochii lor lucesc, fara legatura cu soarele care e deja sus pe cer. Zambesc. Le-a iesit. In spatele lor sint cativa politisti care se sprijina in scuturi. Sint rupti si ei. Mai schimba cate o vorba cu golanii, ba chiar isi ofera unii altora tigari. Totul in liniste, ca sa se auda pianul. Pianistul si-a dat jos casca din cap si si-a pus in loc o palarie. Pe pianul cu coada mai sint alte cateva casti. Nu mai e nevoie de ele, e pace.

Republica Libera Taksim a reusit. O utopie poate exista, chiar daca traieste cat efemerida. Iar daca apuca sa se nasca si sa vietuiasca fie si doar doua saptamani, fiti siguri ca lasa urme. Adanci.

Dau sa plec. Ochii mi se umplu de lacrimi de bucurie. Exista speranta! Ma intorc si ma duc la primul grup, niste pletosi cu barbi si cercei. "Congratulations!" Ne strangem mainile. Plec plangand.

Citeste si:

Republica Libera Taksim

Republica Libera Taksim - Partea a doua

Republica Libera Taksim - Partea a treia 

Republica Libera Taksim - Partea a patra

Republica Libera Taksim - Partea a cincea

Republica Libera Taksim - Partea a sasea

“Cum sa ataci atatia oameni din poporul tau? Cum sa risti sa-i omori cu politia ta cand ei sint atat de multi intr-un loc atat de mic? Cum sa-ti gazezi oamenii? E imposibil sa faca asta, de-aia a cedat si a fost de acord cu o discutie cu cei din parc”, ne spuneam unul altuia luni noapte, noi, cei patru jurnalisti romani ramasi in Taksim, inainte de atac. Totusi, ceva imi dadea spaime. 

In zilele de pace am avut timp sa stau de vorba cu cativa din parc si sa aflu mai multe despre nemultumirile lor fata de premierul Erdogan. Primul, un tip spre 40 de ani. S-a recomandat, dar nu am reusit sa-i retin numele. E capitan de vas si era destul de beat. Era intrigat de faptul ca “acest nenorocit de Erdogan” vrea sa faca un canal paralel cu Bosforul, pentru a percepe apoi taxe mari vapoarelor care vor sa tranziteze stramtoarea mai repede. Povestea ca, in prezent, Turcia nu are voie sa puna taxe suplimentare pentru tranzitarea Bosforului, dar ca navele au nevoie de un permis special de la autoritatile portuare turce. Ei bine, acest aviz se obtine acum, dupa spusele capitanului abtiguit, in doua-trei zile. Planul lui Erdogan, spunea el, este sa construiasca aceasta alternativa la Bosfor, dupa care sa elibereze permisele  de tranzit mult mai greu, astfel incat vapoarele sa fie nevoite sa apeleze la canalul nou, in schimbul taxelor. La care se adauga servicii portuare, plata pentru navele de pilotaj care sa ghideze vapoarele prin noul canal si multe alte costuri care vor impovara industria in care el lucreaza. Si, pare-se cel mai important pentru omul nostru: “Nu s-a consultat cu Organizatia Maritima Internationala, cu nimeni, acest om face totul de capul lui”.

966497 608981159126998 1066145333 o 

Tot lipsa consultarilor inainte de luarea deciziilor il nemultumeste si pe un arhitect cu care a discutat mai mult colegul Laurentiu Diaconu-Colintineanu. ” Eu, cand proiectez un spatiu urban, public, ma bazez pe ce vor oamenii din zona. Pana cand nu vad rezultatele consultarilor nu pot si nu vreau sa iau o decizie. Oamenii din zona Taksim si din Istanbul in general nu au fost intrebati ce vor sa se intample cu acest parc”, acuza omul administratia. Ii spun ca asta e treaba Primariei, nu a lui Erdogan. Zambeste. “Toata tara asta este Erdogan acum, administrativ vorbind. El conduce tot, de fapt”, imi zice, cu amaraciune in glas.

Un alt turc, tot la vreo 40 de ani, de familie nobila, proprietar de carciuma in zona Taksim si, de cateva zile, “capulcu” cu acte in regula, mi s-a plans in legatura cu al treilea pod peste Bosfor, un alt plan maret de-al actualului premier. Sint nedumerit, nu inteleg de ce s-ar putea cineva opune unui pod care sa mai umanizeze traficul de,ent din orasul cu peste 18 milioane de locuitori. “Nu e vorba de pod, e vorba de numele pe care vrea sa i-l dea el”, imi spune.

Citisem inainte sa ajung aici ca administratia Istanbulului ar vrea sa dea acestui pod numele sultanului Selim, care e cunoscut drept un lider sub care imperiul a crescut teribil, dar, deopotriva, si drept un conducator extrem de sangeros. ”A fost un macelar, un om care si-a nimicit poporul. Am gasit scrieri istorice in care sint povestite ororile acestui sultan”, imi spune. Si stramosii lui au fost printre cei nimiciti de Selim Pasa, deci ar putea fi subiectiv. Problema este invocata insa de multi dintre cei din parc. Sint oameni care tin la simboluri, care citesc, oameni care vad mai mult decat cresterea economica si bunastrarea pe care le-a adus-o Erdogan si care, mai important, vor mai mult.

Cresterea economica a Turciei este un alt subiect la care oponentii premierului au comentarii. Intr-o poiana a lui Iocan care se organizeaza ad-hoc in jurul meu, cativa turci incep sa critice. De fapt, spun ei, datoria catre FMI este doar o mica parte din datoria externa a Turciei. Toata bunastarea, spun ei, este pe datorie, si se tem de momentul scadentei. Preturile in Turcia, spun ei, cresc de la o zi la alta, iar moneda se devalorizeaza. ”Curand, acest om care minte cum respira nu va mai avea motive sa se laude cu economia infloritoare a tarii”, e concluzia scurtei lectii la firul ierbii despre cea de-a 16-a putere economica a lumii.

Nimeni dintre adversarii sai ideologici adunati in Parcul Gezi nu il crede pe premierul Erdogan. Tot ce spune el este “bullshit”, e o minciuna de la un capat la altul, numai buna de inghitit de sustinatorii sai, islamistii radicali fara prea multa educatie. Asta e opinia generala a protestului care a inceput de la salvarea unui parc de cateva mii de metri patrati.

Pun cap la cap tot ce mi se povesteste acum cu tot ce am citit in presa ultimelor saptamani, toate replicile arogante ale lui Erdogan, toate amenintarile, toate acuzatiile si toata sfidarea lui. Le-a atacat simbolul suprem, numindu-l pe Ataturk “betiv”, iar pe ei i-a facut cum i-a venit la gura. Niciodata nu i-a numit “oameni” sau “cetateni”, desi a vorbit de foarte multe ori despre ei. Ei bine, de-asta sint oamenii astia aici: sa-i dea o lectie acestui ingamfat caruia, pentru a-i arata ca nu este cu nimic mai presus decat ei, ii spun Tayyip. Presedintele Abdullah Gul este “Gul”, Suleyman Demirel este “Demirel”, Tayyip Erdogan este “Tayyip”.

966497 608981162460331 166032478 o 

In timp ce noi faceam politica in parc, Rezistenta din Taksim nu statea degeaba. In timpul noptii, cand toata lumea se astepta la eventualul atac, am luat-o la pas spre stadionul Inonu. Am fost martorul ridicarii unei baricade. Fete cu manichiura impecabila scurmau in caldaram si scoteau pietre pline de noroi pe care le dadeau din mana in mana catre un barbat la vreo 50 de ani, care le randuia cu grija intre fiarele din care era facut scheletul. Barbatii scoteau cu rangi improvizate dintr-o schela de constructii bucati intregi de pavaj, care ajungeau rapid in acelasi loc. O femeie a coborat din blocul de la cativa metri de baricada si le-a adus oamenilor un termos de cafea. Nu vorbesc mai deloc, se aud doar indemnuri scurte intre constructorii de noapte. Toti se misca rapid, constienti ca fac ceva ilegal si, totodata, extrem de important pentru Republica Libera Taksim.

Impresionant! Poate si pentru ca nu apucasem sa vedem cum se mobilizeaza atunci cand utopia le este atacata. Si nu vazusem cat de hotarati si de solidari sint, cat de mult cred in lupta lor, in cauza lor.

996172 10151615460537171 1182577654 n 

Cand am plecat la culcare, dupa bataia de 20 de ore de marti, nu credeam ca Republica Libera Taksim va rezista. Tot ce construisera pana atunci in Parcul Gezi era atunci o ruina. Baricadele erau mai toate distruse iar in piata era curat luna. Am adunat de pe jos un proiectil tras de politisti l-am bagat in rucsac. Voiam un suvenir de-aici. In jurul meu mai erau doar cativa oameni, dati cu alifie chinezeasca la ochi, multi fara masti dar gata sa primeasca oricate gaze. Erau inspaimantator de hotarati. Unul dintre ei m-a intrebat ce fac cu grenada de gaz consumata. Am intrat in vorba si, la final, mi-a spus asa: “Sa nu crezi ca ne oprim aici. Ai sa vezi ca maine vor veni din nou mii de oameni, asa sintem noi, turcii!”.

Inainte sa ies din parc vad vreo 20 de tineri asezati intr-un dreptunghi care tin intinsa intre ei o sfoara. In mijlocul lor, cu mastile de gaze la nas, un baiat si o fata matura aleea, iar ei le fac loc. In jurul micutului parc se aud inca focurile de arme cu gaz si la doua sute de metri mai incolo se vad focurile din spatele frontului, pe care lupta nu se incheiase.

Miercuri am facut ochi dupa pranz. Hainele inca imi miroseau a gaz lacrimogen. In piata se daduse drumul circulatiei si luptele incetasera definitiv. Mai erau doar 20-30 de politisti impartiti in doua grupe: unii langa statuia Republicii lui Ataturk, ceilalti langa sala de concerte botezata tot dupa numele parintelui Turciei moderne. Ce ironie! Politistii lui Erdogan, cel care vrea sa-l faca uitat pe Ataturk, stau in umbra a doua constructii care, in semn de omagiu, poarta numele acestuia. In toata zona Taksim se distrug baricadele, iar resturile din care au fost facute sint incarcate in camioane ale municipalitatii.

Rezistenta s-a mutat in parc si in parcarea subterana a Hotelului Divan, cel mai sigur refugiu din calea gazelor si in timpul noptii cu atacul. Nu se aude niciun foc de arma, nu se aud decat scandari prin care cei din parc se mobilizeaza sa reziste. Dupa ce, cu o zi inainte, pe strazile din Taksim a fost sange, turcii au venit iarasi cu zecile de mii la protest! In parc, urmele calvarului de-acum cateva ore nu se mai vad deloc. Toate corturile sint la loc in picioare, toate bannerele intinse din nou, de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Aceleasi dansuri, cantece si scandari mobilizatoare. Si, evident, “Tayyip, istifa!”.

IMG 20130611 212355 

In fata Hotelului Divan e agitatie mare. Parcarea subterana a fost pusa la dispozitia celor din rezistenta. Un hotel de cinci stele le-a dat voie unor copii sa se joace de-a revolutia mai intai in hotel si apoi si in parcarea subterana. Pare o decizie ciudata, dar povestea este putin mai complicata de atat. Hotelul Divan apartine unei familii extrem de bogate din Turcia, familia Koc. Acesti Koc sint printre cei mai vehementi contestatari ai lui Erdogan, asa ca, inca de la inceput, au sprijinit fara rezerve si pe fata rezistenta. Au ajuns pana acolo incat supermarketurile din lantul pe care il detin, care primeste si comenzi online, sa adauge Parcul Gezi pe lista locurilor de livrare acceptate! Turcii, cand urasc, urasc din tot sufletul!

La Ankara are loc intalnirea anuntata de cateva zile, insa cei din parc se pregatesc de noi confruntari. Nu ii recunosc drept reprezentanti ai Rezistentei pe actorii si cantaretii care s-au dus “sa bea cafea cu Erdogan”, dupa cum spunea unul dintre cei din parc si se asteapta ca intalnirea-sceneta sa se incheie cu un ultimatum - nici nu mai stim al catelea - si apoi cu un atac. Vedem politisti care se imprastie in dispozitive prin toata Piata Taksim si in jurul parcului, simtim tensiunea. Totusi, pana dimineata nu se mai intampla nimic.

1009552 609698875721893 87189737 o 

Nu numai ca nu se trage, dar protestatarii il ajuta pe un nebun de pianist italian sa-si urce instrumentul modificat pana pe esplanada de la intrarea in parc, dupa care incepe un concert ce a durat mai bine de sase ore. Doar cei cativa stropi razleti de ploaie care au aparut tarziu in noapte l-au oprit pe italian din cantat. Ajutat de zeci de noi fani, a dus ciudatul pian, auto-amplificat si plin de beculete, la adapost, in remorca facuta special pentru a-si cara instrumentul lui drag prin lume.

A doua zi a inceput bine. Toata lumea din parc vorbea despre cea mai dura rezolutie data vreodata de Parlamentul European, care, iata, se refera tocmai la protestul lor si care il desfiinteaza pe Erdogan, preluand, parca, mesajele Rezistentei. Pe la pranz insa, tensiunea a crescut. Mesajele razboinice ale lui Erdogan, care a sfidat semnalul Strasbourgului si le-a cerut din nou sa plece acasa pentru ca el si-a pierdut rabdarea, dar si numarul imens de politisti masati in zona Taksim anuntau un atac iminent pentru care toata lumea se pregatea intens. Orele au trecut si, in loc de atac, spre seara a venit o veste neasteptata: premierul ii primeste chiar pe cei din parc, opt reprezentanti ai protestatarilor plecand rapid cu avionul de ora 20.00 spre Ankara pentru intalnire. Discutia incepe la ora 23.00 si toata lumea asteapta cu teama dar si cu speranta rezultatul. Abia dupa ora 3.00 discutiile se termina.

Rezultatul lor este unul nesperat: arogantul Erdogan isi trimite purtatorul de cuvant sa anunte ca va da inapoi si ca parcul ramane parc pana cand vine hotararea judecatorilor!

Cei din parc, putini la acea ora, primesc vestea cu bucurie. Sint constienti ca au obtinut o victorie, insa nu le este clar daca vor pleca din parc sau nu. Pentru unii pasul este important, pentru altii nu este inca suficient. Urmeaza ca astazi sa aiba o discutie cu totii si sa decida, democratic, ce se intampla cu protestul lor, ce se intampla cu Republica Libera Taksim.

Citeste si:

Republica Libera Taksim

Republica Libera Taksim - Partea a doua

Republica Libera Taksim - Partea a treia 

Republica Libera Taksim - Partea a patra

Republica Libera Taksim - Partea a cincea

Republica Libera Taksim - Partea a sasea

Republica Libera Taksim - EPILOG

“Gaaaaz! Gaaaaaz!”, striga un pusti cu fata acoperita de o esarfa. Altul din apropiere se duce, ia proiectilul incins din care iese gazul si-l arunca inapoi inspre politisti. Intre cele doua tabere arde o dubita. In jurul nostru zboara cu viteza ametitoare proiectile a caror traiectorie e imposibil de intuit. Cu cinci minute in urma eram in pat, dupa prima noapte in care nu am mai stat in piata pana in zori. Acum sintem in razboi.

2 

Vreo jumatate de ora am fost absolut dezorientat in mijlocul luptelor de strada. Baricada langa care oamenii beau bere si discutau in urma cu cateva nopti era data acum la o parte de un buldozer. Cei cativa pusti din jurul meu aruncau cate o piatra in directia politistilor, dar nu ajungeau nici macar pana la jumatatea distantei. Proiectilele cu gaz si fum care veneau inapoi erau insa cu adevarat letale. Fara masca de gaze si fara casca m-am trezit in mijlocul unei batalii din care, nestiind turca, nu intelegeam absolut nimic. Intrebam in stanga si-n dreapta cand au venit, pe unde, ce s-a intamplat, cum au atacat, unde sint oamenii pe care i-am lasat cu o noapte inainte in piata, scandand veseli impotriva lui Erdogan si asteptand intalnirea promisa.

1 

M-am lamurit rapid cand am ajuns in Piata Taksim. Zeci de politisti respingeau fara efort atacurile unor grupuri de pusti care, pentru multi dintre cei din jur, erau “provocatorii”, “marginalii”, pentru unii, mai nationalisti, “kurzii” sau chiar PKK. Toti purtau la vedere insemnele echipei de fotbal pe care o sustin.

Luptele astea sint foarte ciudate pentru noi, romanii, obisnuiti cu batai, cu bastoane, cu scuturi, pumni si suturi. Cele doua tabere nu se intalnesc niciodata. Protestatarii fac baricade, se ascund dupa ele si ataca politistii cu pietre. Acestia se apara cu scuturile, atunci cand pietrele ajung pana la ei, si raspund cu tiruri de proiectile cu fum si gaz.

Gazul te omoara, pur si simplu. Iti distruge pentru cateva minute simturile si te face sa pierzi contactul cu realitatea. Nu mai vezi si, mai important, nu mai poti sa respiri. Iar cand simti ca nu inhalezi oxigen creierul, evident, nu-ti mai functioneaza.

Odata ajuns in starea asta, este obligatoriu sa te feresti de cea mai importanta arma a politiei: proiectilele. Sint practic niste gloante mari si grele pe care politia nu le trage in sus, ci inspre protestatari, in plin. Cei mai multi raniti grav au fost loviti de aceste proiectile, care ricoseaza din asfalt si din orice ating, astfel ca ajung sa aiba o traiectorie imposibil de intuit. Chiar daca le vezi, viteza lor este atat de mare incat noua ne este imposibil sa ne ferim de ele.

Turcii sint insa obisnuiti cu luptele de strada. Am vazut si eu, si colegul Andrei Pungovschi, pusti turci care pur si simplu fentau aceste proiectile, pe model Matrix. Este un spectacol ireal! Toata lumea pare atat de obisnuita cu ce se intampla incat pentru moment totul pare un platou de filmare. La cativa metri de politistii care trag, terasele deschise vand kebab si ayran. Unii dintre vanzatori au totusi masti de gaze. Cei de la Ottoman Palace Hotel, aflat la treizeci de metri de politistii care trag de langa statuia Republicii lui Ataturk, cum intri in Piata Taksim de pe strada Istiklal, cheama taxiuri pentru turistii care vor sa plece spre aeroport, iar hamalii hotelului ii ajuta cu bagajele sa ajunga la masinile care opresc, totusi, 50 de metri mai jos.

Este deopotriva periculos sa te afli in spatele politistilor. Cei care ii ataca nu sint foarte prietenosi cu jurnalistii care incearca sa-i fotografieze, asa ca de multe ori pietrele si sticlele lor zboara si in directia noastra.

1 

Interesant este si ca bataliile se dau in reprize. In mijlocul luptelor, cate unul dintre protestatari, care pana atunci aruncase zeci de bolovani spre politisti, ridica mainile in aer si striga ceva, apropiindu-se. Politistii opresc focul si cativa dintre protestatari incep o negociere cu adversarii, care se soldeaza cu un armistitiu. In jumatate de ora acesta este de obicei rupt, odata cu prima piatra aruncata din nou de unul dintre manifestanti. Esential este sa anticipezi momentul asta si sa nu fii intre cele doua tabere atunci cand acestea incep tirul.

La inceput, bataile din Piata Taksim au fost duse in cateva zone izolate, pe stradutele care ies aici si in cateva zone din apropierea Parcului Gezi. Apoi, pe seara, piata s-a umplut.

 10

Au venit zeci de mii de turci care au urmarit toata ziua la televizor imagini de la conflictele de peste zi. E incredibil sa constati ca, in loc sa se sperie si sa stea acasa, ei aleg sa vina la protest desi vad ca politistii incearca sa curete zona si ca de dimineata pana acum au fost deja zeci de raniti. Si totusi vin. Tineri cu tobe si steaguri, oameni intre doua varste cu copii de mana, femei, fete, batrani.

In jur de ora opt seara, piata se umple. Intr-un colt, langa Centrul Cultural Ataturk, politistii si temutele TOMA, masinile cu tunuri de apa, stau si asteapta. Multimea se concentreaza asupra lor si una din doua scandari ii vizeaza.

 IMG 20130611 200641

De ce au atacat totusi piata, de ce o asemenea lupta sangeroasa timp de 12 ore cand oricum vor avea o negociere maine? Explicatia oficiala este aceea ca au intervenit pentru a da jos bannerele ilegale atarnate pe fatada Centrului Ataturk si la intrarea in parc. Costul interventiei este insa este cam mare: cei din echipa medicala din parc spun ca au avut o zi groaznica in care au tratat zeci de persoane ranite, in jur de zece, mai grav, ajungand cu ambulantele la spital.

Scandarile cresc in intensitate si, desi nu le inteleg, imi dau seama ca in Taksim nu va fi pace. Cateva minute mai tarziu incepe macelul. Cei din primul rand de langa politisti i-au atacat, ei au ripostat. Unii spun ca politistii au provocat, dar nu mai are importanta. Se aude primul foc de arma cu proiectil cu gaz. Fara sa realizez, o multime in panica o ia la goana din piata pe scarile catre parc, cu mainile deasupra capului, urland cuvinte pe care nu le inteleg. Un proiectil trece peste capul meu, loveste ceva si cade la un metru in fata mea, intre miile de oameni care fugeau de pe front. Gazul ne omoara, pur si simplu, pe toti. Unii cad in invalmaseala, dar, surprinzator de calmi, altii se opresc sa-i ridice sau pur si simplu stau pe loc ca sa-i opreasca pe ceilalti sa-i calce in picioare.

 IMG 20130611 203053

Fugim cu miile printre primii copaci din parc. Pe alei sint peste tot oameni, in special femei, dar nu numai, care flutura in aer sticle de Rennie dizolvat in apa sau in lapte pe care il pulverizeaza in ochi si in gura celor gazati. Toata lumea are, in scurt timp, fata inlacrimata si albita de antidot. Unii, mai sensibili, vomita, altii doar stranuta si plang. Ne ard plamanii tuturor, gazul asta e infernal si parca e mai puternic decat cel de dimineata. Cu ala ma imprietenisem deja.

Timp de o ora-doua, am umblat nauc prin parcul asediat. Pe latura dinspre piata e razboi, la fel in zona lucrarilor care ar fi trebuit sa modernizeze spatiul urban Taksim dar in care acum zici ca s-a tras cu tunul. Masini in flacari, baricade si gaze. Peste tot gaze. Din cand in cand, doua-trei proiectile cad, ca din intamplare, si in mijlocul parcului, iar oamenii fug catre cealalta iesire, cea dinspre Hotel Divan.

Hotel Divan este inconjurat de mii de oameni. Doua salvari stau parcate in fata, la cativa metri de povarnisul care urca spre parc. Pe-acolo sint adusi ranitii. Echipa medicala din parc coboara in viteza cu ranitii pe targi. Pe terasa din spatele hotelului, mesele au fost transformate in paturi si oameni in halate albe umbla de colo-colo, agitati, cu medicamente si perfuzii.

La fiecare sfert de ora, o salvare pleaca cu girofarele pornite cu cate un ranit mai grav care nu poate fi tratat in clinica improvizata. In tot timpul asta, pe strada cu excavatoare incendiate si pe scarile dinspre piata luptele sint crancene. Din cand in cand, politia ataca si ajunge pana la intrarea in parc, de unde trage cu gaze si fum catre cei din mijloc. Oamenii fug ingroziti spre Divan si Intercontinental.

In holul Hotelului Divan este coada la toalete. Nu vezi in fiecare zi zeci de oameni cu masti de gaze si casti in receptia unui hotel de cinci stele.

 IMG 20130611 223056

Afara, protestatarii disciplinati fac inca un culoar, dupa cel destinat intrarii si iesirii ambulantelor. Este pentru echipa medicala din parc. Asediati, paramedicii au decis sa se mute in saloanele din subsol si isi aduc cu ei toate echipamentele si materialele. Se face rapid un sir si sacii sint dati din mana in mana. Toata lumea participa la asta, toti se ofera sa faca absolut orice. Este uluitoare solidaritatea acestor oameni.

O priza libera pentru incarcatorul de telefon este ceva extrem de rar prin hotel. Totusi primul om pe care il intreb imi ofera locul lui la priza. “Eu pot sa stau fara telefon, tu esti jurnalist si ne ajuti transmitand lumii ce se intampla aici”, imi spune, si pleaca spre parc. Un prieten de-al sau mai ramane cateva minute sa se odihneasca. Raman cu el si povestim fiecare ce a trait pana acum.

Iesim din hotel si mergem spre frontul dinspre piata. Aruncam un ochi de sus, din parc, si pe lateral. Baricadele sint in picioare, in spatele lor protestatarii au facut focuri si se odihnesc. E din nou pauza.

Pe latura dinspre piata politia trage. Ne ascundem pe dupa resturile baricadelor. Trebuie sa nu ne vada, trag in plin in cei pe care ii zaresc. In fata noastra sint cei care arunca pietre si sticle. In cateva minute politistii intetesc focul, asa ca o iau inapoi prin parc spre hotel, terminat de gaze. El ramane acolo sa lupte. Fac cativa metri si ma trezesc cu ochii acoperiti de antidot. Vad si respir din nou. Linia a doua a rezistentei este perfect organizata.

 1006173 609262542432193 250484268 n

In cateva minute zona din fata hotelului se umple. La fel si holul. Au tras cu zeci de proiectile cu gaze in parc, lumea e ravasita. Subsolul hotelului Divan nu mai face fata, asa ca acum gasesc si holul transformat in salon de spital. Fac o fotografie dar un tip ma roaga sa nu pozez fetele doctorilor. “Unii dintre ei lucreaza la spitale de stat si aici sint voluntari. Daca ii descopera ar putea avea probleme”, imi spune. Ii promit ca nu se vad fetele dar aleg sa ma opresc, tensiunea e prea mare.

Imi trag sufletul si plec din nou spre piata. In coltul de unde a inceput totul acum e liniste. Politistii si “dusmanul” stau la cativa metri unii de altii, ba chiar vorbesc intre ei. Incredibil! Acum jumatate de ora se vanau cu pietre si proiectile cat pumnul! Asist la ceva incredibil: se schimba politistii, iar cei care pleaca ies din scena in aplauzele adversarilor. Sint, totusi, aplauze ironice: ne-ati gazat, ne-ati vanat, ne-a placut cu voi, sa vina altii.

 IMG 20130611 212355

De la Hotel Divan se face rapid un nou culoar prin spatele frontului, spre Hotel Taksim Point. O echipa de medici alearga. Dupa doua minute ies in fuga inapoi spre Hotel Divan, cu o targa pe care se afla un pusti ranit grav. Pe drumul spre ambulanta toti cei care formeaza cordonul il aplauda si il aclama. Atmosfera e fantastica! Oamenii astia se lupta de ore intregi cu politistii care sint mult mai puternici si ii toaca marunt, si totusi rezista!

Se fac 20 de ore de cand traim intre proiectile, pietre, unele trase cu prastiile, sticle, unele incendiare, si gaz. Mult gaz. Plec din nou prin parc spre piata. In parc mai sint cel mult doua mii de oameni. Desi totul pare distrus, sint hotarati sa reziste. Apar niste pusti cu alifie chinezeasca si ne dau cu ea pe langa ochi, ca sa fim obisnuiti cu usturimea cand vin gazele. Pare ultima solutie. In jurul lor sint corturi rupte, mese rasturnate, paturi si haine ravasite. In goana lor din calea gazelor si-au distrus singuri ce-au construit in 11 zile de pace. Dar nu se predau. In ochii lor citesc o determinare pe care mi-o explic doar gandindu-ma la istoria lor.

Bubuiturile pustilor cu gaz s-au rarit, se mai aud doar la ruine. In piata sint zeci de angajati de la salubritate care fac curat. Piata e luna! Si libera. Si sigura.

Cobor pe Istiklal. Si aici a fost front timp de cateva ore. Niste camioane aduna resturi de baricade si curata tot. Nu este niciun magazin vandalizat. Nici macar unul! Oamenii astia vor altceva.

Citeste si:

Republica Libera Taksim

Republica Libera Taksim - Partea a doua

Republica Libera Taksim - Partea a treia 

Republica Libera Taksim - Partea a patra

Republica Libera Taksim - Partea a cincea

Republica Libera Taksim - Partea a sasea

Republica Libera Taksim - EPILOG

 

"Daca nu pleaca la casele lor, vom fi nevoiti sa le raspundem. Pe limba lor!", tuna premierul Tayyip Erdogan de pe acoperisul unui autobuz, in uralele miilor de sustinatori ai sai adunati duminca seara pe aeroportul din Ankara.

 IMG 20130609 175120

Este prima oara cand ascult un discurs de-al sau. Am parte de traducere simultana din partea lui Irem, o prietena din Istanbul. Este extrem de puternic, si stie sa faca in asa fel incat sa se vada asta. Vorbeste perfect,  te baga in transa fara sa intelegi un cuvant din ce spune. Cand vine si traducerea, aproape ca imi pare supraom. Hainele stau impecabil pe el, nu se pierde, respira unde trebuie, cum trebuie, accentueaza mesajele cheie dupa care se opreste si lasa loc ovatiilor multimii.

In tinerete a facut o scoala de imami, unde a devenit expert in a predica multimilor. Stie sa le controleze. E fantastic!

Se foloseste la fiecare doua idei de principalul sau atu: cresterea economica fantastica avuta de Turcia in cei zece ani de cand o conduce, in ciuda ultimilor cinci de criza economica globala. Si speculeaza filonul nationalist important din personalitatea turcilor. Le cere sa nu-si mai tina banii in bancile private straine, care i se opun pentru ca le strica afacerile. Le spune cum bancile straine, lobby-istii si businessmanii obscuri au interes sa speculeze munca lor, sudoarea lor, iar el li se opune, motiv pentru care ei au ajuns sa finanteze protestele care dau Turcia peste cap de aproape doua saptamani.

Si ajunge la subiectul fierbinte: Piata Taksim si Parcul Gezi. Incepe prin a le spune sustinatorilor lui cum el si nu protestatarii a copilarit in apropiere de Taksim. “Clubul unde am jucat fotbal in tinerete e chiar acolo, la cateva sute de metri. Acolo mi-am crescut copiii, i-am plimbat in parcul ala”. Ascult si ma inspaimant cand vad cu cata usurinta aduce in discutie elementele “fotbal” si “familie”, care, alaturi de religie si politica, sint sacre pentru turci. Daca esti turc si cunosti pentru prima oara un om mandru de familia lui care a mai si jucat fotbal in tinerete nu prea ai cum sa nu-l iubesti. Iar liderii iubiti la extrem, adulati, divinizati, devin periculosi, asa spune istoria.

“Multi dintre cei din parc nici nu erau nascuti cand eu plantam acolo copaci”, continua premierul, referindu-se la mandatul sau de primar in Istanbul. Imediat, o noua lovitura: “Foarte multi dintre cei care protesteaza acolo habar nu aveau de parc pana acum doua saptamani!”. Sustinatorii il ovationeaza cu putere.

”In timpul mandatelor mele am plantat trei miliarde de copaci in aceasta tara”, continua el, insistand asupra faptului ca partidul sau, AKP, are o puternica viziune ecologista.

Pare sa dea un pas inapoi aunci cand spune ca accepta sugestiile nemultumitilor, ba chiar este dispus sa se intalneasca, mai intai ministrii lui si apoi, daca e nevoie el insusi, cu unul dintre reprezentantii Pietei Taksim. Revine apoi cu fraza-soc, amenintarea: daca nu se potolesc si nu pleaca acasa, le va raspunde, pe limba lor, cu ajutorul fortelor de ordine, pe care, doua fraze mai inainte, le numise “politia mea”.

Discursul continua, premierul prezentandu-si, rand pe rand,  realizarile, si vorbind direct despre planurile sale. Insista pe economie si dezvoltare. Stie ca astea sint punctele sale forte.

Canalul-alternativa la Bosfor, al treilea pod peste stramtoare, reconfigurarea zonei Pietei Taksim, toate suna minunat. Si sint spuse cu o carisma greu de descris. Si-atunci ce au impotriva lui nebunii astia de turci din parc? De ce nu pleaca acasa? Cum de nu se tem?

Citeste si:

Republica Libera Taksim

Republica Libera Taksim - Partea a doua

Republica Libera Taksim - Partea a treia 

Republica Libera Taksim - Partea a patra

Republica Libera Taksim - Partea a cincea

Republica Libera Taksim - Partea a sasea

Republica Libera Taksim - EPILOG

"Avem nevoie de voi, de ochii vostri, de urechile voastre. Sa nu dormiti! Pareti obositi, vreti niste vitamine?", m-a intrebat Cezar, un turc de douazeci si ceva de ani, cand i-am spus ca sint jurnalist si ca vreau sa scriu despre ce se intampla in centrul Istanbulului. E mandru peste masura: de catva zile e paramedic in echipa din Parcul Gezi.

La cativa metri de copacul dorintelor gasesc cel mai tare joc de table, probabil si cel mai mare facut vreodata: are vreo 15-20 de metri patrati. Albele sint protestatarii, negrele sint politistii. Si unii si altii au fost mobilier stradal, stalpisori de trotuar, iar un artist i-a pictat in politisti pe unii, iar celorlalti le-a pus masti de gaze, transformandu-i in protestatari. Cativa bursieri Erasmus aflati la Istanbul rostogolesc zarurile aduse si ele la scara potrivita si muta cu mare efort piesele grele pe tabla de joc, fostul gard al santierului. Excelent! Rad in hohote si plec mai departe.

Spre dimineata merg la cel mai important cort din parc: Sivic Insiatyiv. Aici stau creierele protestului. Este de fapt o tabara de corturi imprejmuita cu garduri de-ale politiei. Aici e greu de intrat. Mi se cer legitimatie, acte, toti vor sa se convinga ca sint jurnalist strain si nu altceva. Orice altceva. Se tem, de vreo doua zile tot umbla vorba ca prin parc au aparut tot felul de provocatori. Se conving ca e totul in regula si ma primesc, cu aceeasi interdictie clara: “No photos with our faces!”.

Aici se depoziteaza tot ceea ce oamenii din toata Turcia le trimit celor din parc si din piata pentru a le sustine rezistenta. Sint munti de provizii, au de toate. Sistemul e acelasi ca la echipa medicala: totul se cere pe twitter. Tot ce primesc e distribuit de voluntari celor din piata, care stau cuminti la coada si primesc ce le trebuie.

“Am putea sa cerem orice, dar cei de aici nu au nevoie de mancare de fite. Daca vrem carne cerem si primim, iar apoi putem sa facem gratare aici si sa dam tuturor fripturi, dar nu despre asta e vorba”, imi spune unul dintre liderii voluntarilor care mi-a fost ghid la un tur al taberei.

O fosta fantana arteziana din parc este acum folosita pe post de cuier pentru genti si rucsaci ai voluntarilor. Mai incolo putin e bucataria. Aici se fac sandwich-urile si se storc portocalele si lamaile pentru sucuri. Cantitatile de mancare si racoritoare sint impresionante, direct proportionale cu marimea multimii. Intr-un alt cort este zona de ceai si cafea. Mormane de cutii asteapta sa fie desfacute si impartite in parc. Langa ele vad o stiva de cutii de tacamuri si vesela de plastic. Toate formele, toate brandurile, semn ca sint primite din mai multe surse. Mai incolo gasim stiva de paturi si langa ele mormanul de haine. Doi pustani carora li s-a facut frig vin, isi aleg cate un pulover si pleaca inapoi la corturi. In spate vad un munte de suluri de prosoape de hartie. “Astea sint prea multe deja, i-am rugat sa nu mai aduca, nu ne mai trebuie”, imi povesteste zambind omul.

Il intreb daca au si conturi in care oamenii din toata lumea care le sustin miscarea sa poata dona bani. “Bani? Fara bani! Aici nu ne trebuie bani!”, imi raspunde. Ca sa ma convinga, isi intoarce buzunarele pe dos si-mi spune: “Ma duc sa dorm acasa noaptea si cand ma trezesc vin aici. Dupa cateva zile cu programul asta am realizat ca nu am niciun ban in buzunar. Practic aici nu iti trebuie bani. Mancam ce avem, ne descurcam cu ce avem, rezistam!”

Ii multumesc pentru turul de tabara si-l intreb, in final, pe ce criterii sint alesi voluntarii. “Oricine poate fi voluntar! Vrei sa fii?”, imi spune. In cateva minute am o fasie de plastic albastru, rupta dintr-un sac menajer, legata pe mana, semn ca acum sint unul de-al lor. Plec multumit.

Spre iesirea din parc ma intersectez  cu un grup de tineri foarte zgomotosi pentru ora mica de pe ceas. Merg in sirul deschis de unul cu o toba in mana, striga ceva si tin deasupra capului niste foi pe care e scris un mesaj. Intreb ce scrie acolo: “Nu va imbatati! Tebuie sa fim vigilenti, sintem in rezistenta!”. Zambesc, gandindu-ma ca am vazut deja cativa trotilati bine de-a lungul noptii lungi si zgomotoase.

Utopia din Parcul Gezi rezista si isi continua dezvoltarea.

 image2

Citeste si:

Republica Libera Taksim

Republica Libera Taksim - Partea a doua

Republica Libera Taksim - Partea a treia 

Republica Libera Taksim - Partea a patra

Republica Libera Taksim - Partea a cincea

Republica Libera Taksim - Partea a sasea

Republica Libera Taksim - EPILOG

 

"Nu credeam in ruptul capului ca poporul meu are atatia oameni frumosi!", exclama Aysegul, uitandu-se plina de satisfactie la fata mea uimita. "Am fost foarte dezamagita, ani de zile, de poporul meu. Acum imi dau seama ca am gresit. Sint mandra cand vad ce au reusit, cata inteligenta, cat umor are poporul meu", continua ea. Scoate mobilul si-mi arata un mesaj scris de ea pe contul personal de Twitter: "Mi-am cerut scuze tuturor, public, pentru ca i-am judecat gresit. Asa mi se pare corect sa fac, sper sa ma ierte".

Piata Taksim si Parcul Gezi, unde este, de fapt, nucleul protestului, sint de cateva zile cel mai liber teritoriu la care cineva se poate gandi. Fiecare face ce vrea, insa are grija sa nu deranjeze pe nimeni. Si fiecare ajuta aceasta uriasa comunitate, fiecare contribuie cu ceva.

 IMG 20130607 214755

La una dintre intrarile in parc dinspre Taksim atarna un banner urias pe care sta scris un citat. Este un mesaj politic: “Sa insisti in socialism inseamna sa insisti in umanitate”. Sub el sta scris numele Abdullah Ocalan, un nume negru pentru turci. “In mod normal, asta nu ar fi avut ce sa caute pe strada. E interzis sa-l afisezi, e interzisa propaganda pentru PKK. Mai mult, crede-ma, daca nu ar fi fost acest context, oamenii de aici i-ar fi linsat”, imi spune Aysegul, aratand spre grupul de kurzi care danseaza pe muzica traditionala proprie sub steagurile si bannerul purtand insemnele PKK-Ocalan.

Stam putin sa observam reactia oamenilor. La vederea numelui lui Ocalan, turcii de la protest isi pierd zambetul, lasa privirea in jos si grabesc pasul.

“Se folosesc de protestul nostru pentru a castiga vizibilitate, pentru a-si atrage, eventual, adepti, dar asta este. Am decis ca asta e un spatiu al tolerantei totale si asa ramane, chiar daca nu ne bucura prezenta lor”, continua Aysegul. Isi termina fraza si intram in parc. Merg dupa ea, strecurandu-ne prin multimea care se plimba agale dintr-o parte in alta.

Trecem pe langa biblioteca. Un cort cu rafturi facute din scanduri adunate de pe santierul de unde s-a aprins totul. Numarul de volume disponibile a crescut incredibil in doar cateva zeci de ore. Si e coada la carti. Oamenii le iau si le aduc inapoi dupa ce le termina. Asa e regula.

Din cand in cand, la auzul unei scandari, Aysegul cea mandra de poporul ei ridica pumnul in aer si racneste si ea din toti rarunchii. Apoi se intoarce si-mi traduce. “Acum striga ceva de genul <Noroc, Tayyip!>”. Ma uit in jur si vad cum toti ridica berile in aer. “Stii, a vrut sa interzica partial consumul de alcool si acum lumea il ia la misto!”, imi explica ea gluma facuta in cor de niste mii de turci din jurul meu. “Taksim e peste tot, rezistenta peste tot!”, imi traduce si urmatoarea scandare la care iau parte toti cei douazeci-treizeci de mii de turci din parc si, dupa amploare si ecou, pare-se ca li se alatura si cei din piata, pe care din parc nu-i putem vedea. Cu pumnul in aer, Aysegul, o femeie de 37 de ani, blonduta, micuta de statura, dragutica si cu ochelari, isi canta libertatea. E fericita si mandra de turcii ei.

E vineri noapte. In piata si in parc numarul oamenilor e imposibil de aproximat. As spune ca sint cel putin 60.000, cam cati am vazut la cel mai mare dintre concertele la care am fost. Sint oameni diferiti, fara indoiala.

In Piata Taksim e o amestecatura de protestatari, gura-casca, vanzatori ambulanti, cativa turisti care s-au nimerit in Istanbul in perioada asta si au avut curajul sa nu-si anuleze calatoria, sindicalisti, activisti ai partidelor politice altele decat AKP, partidul care-l sustine pe Erdogan, trecatori, taximetristi, turci veniti sa se distreze ca la balci, dar care se alatura din cand scandarilor, suporteri de fotbal. Sint bucurosi cu totii ca sint parte a fenomenul Taksim, insa nu au prea multe in comun, cu exceptia dorintei de a-l sfida pe Erdogan. Nimeni nu-i spune pe numele de familie. In toate scandarile, in toate graffitti-urile si pe toate afisele scrie doar Tayyip. Aceasta lipsa de respect ar trebui sa-l scoata din minti pe autoritarul lor lider.

Din cand i cand, grupuri-grupuri din piata o iau la pas, cu o bere in mana, prin parc. Aici se scandeaza necontenit, aici este, de fapt, protestul. Ii vad pe turci cum, la anumite scandari, stramba din nas si nu participa, in ciuda indemnurilor venite de la microfonul de pe scena. “Acum sar calul, il injura, si asta nu e bine. Nu ne face sa aratam bine”, imi explica noii mei prieteni turci. Irem, o tipa din grupul nostru, verisoara cu Aysegul, ma trage deoparte si ma duce sa-mi arate un afis mare agatat de un pom. Este un cod de conduita al protestului si se refera in special la scandari. Un indemn la toleranta prin care oamenii sint invitati sa nu foloseasca in cantecele pietei cuvinte precum “poponar” sau “curva”. “Ganditi-va la cei din minoritatile sexuale, la femeile de moravuri usoare, care sint si ei aici, printre noi. Sa nu se simta jigniti”, imi traduce, aproximativ, mesajul scris cu litere atat de mari incat a ajuns la mai toata lumea.

 IMG 20130608 015256

Ne plimbam prin parc si ajungem la pepiniera. Protestatarii au plantat cativa copacei, iar cineva care se pricepe a facut, din PET-uri, sisteme de irigat puietii. Mai spre centru, cativa nebuni au scos zeci de dale de beton din pavaj, au scris cu ele "Taksim apartine poporului!", iar cand s-a intunecat au luminat inscriptia cu zeci de lumanari.

 IMG 20130607 223430

Cativa pasi mai departe, pe aleea inundata de lume, o actrita pe nume Demet Evgar, o personalitate in ascensiune in lumea artistica a Turciei, dupa cum mi-a fost prezentata, a amenajat un club de desen pentru copiii din parc. “Ne-am facut gradinita”, imi explica ea, mandra. O felicit, ii fac o poza si plecam mai departe. Trecem pe langa toaleta publica din parc, primim un ceai de la un cort unde toata lumea da cat vrea pentru a improspata rezervele de apa, ceai si zahar si ajungem la cortul echipei medicale. Mult mai mare si mai dotat decat acum cateva zile si plin de oameni in halate albe. Sint studenti la medicina si fac volumtariat pentru protestatari. Resursele de care dispun sint uimitoare, si intreb nedumerit de unde au atatea echipamente si provizii. “Scriu pe Twitter ce le trebuie si oameni din tot orasul, din toata tara, trimit aici tot ce e necesar”, mi se explica.

“Au trimis la un moment dat atatea paturi cu care sa se inveleasca cei care stau in corturi sau care dorm afara incat oamenii au fost nevoiti sa dea mesaj ca nu mai au nevoie, ca sa se opreasca transporturile. La fel cu apa. Si cu fructele si legumele, sint prea multe si se strica”, imi povesteste Irem.

De la o zi la alta si echipa medicala mobila s-a modernizat vizibil: deschizatorul de convoi, cu o vesta reflectorizanta pe el, are in mana o lanterna puternica pe care, dintr-un buton, o transforma intr-o sirena puternica. Doar asa le poate face loc prin multime colegilor lui care, in mare viteza, cara pe cineva pe o targa. Nu a fost nicio bataie, probabil ca i s-a facut, pur si simplu, rau, si au ajuns cu totii la concluzia ca e mai bine sa-l duca si sa-l trateze la spital.

“Oamenii sint atat de atenti si de respectuosi, iti fac loc, isi cer scuze cand te lovesc din greseala, vorbesc frumos si se poarta extrem de frumos. Parca poporul meu a redescoperit respectul, pentru sine si pentru ceilalti”, imi spune Irem.

People vs Erdogan

Ce ii uneste pe acesti oameni atat de diferiti, care pana mai ieri formau o societate divizata si mancata de ura? Ce ii face sa respecte si sa se respecte intr-o asemenea masura? Ce ii face sa stea de zile intregi la gramada, cort langa cort, patura langa patura? Raspunsul cel mai la indemana este ura fata de Erdogan si dorinta de a-l sfida.

 IMG 20130607 213723

Cand zeci de mii de oameni urla din toate puterile “Nu ne vom supune!”, “Taci, Tayyip!”, cand oamenii aplauda pana li se inrosesc palmele atunci cand vad banner-ul urias pe care scrie “Daca noi ramanem in picioare, ei vor incenunchea!”, cand vanzatoarea de castraveti, o batrana fara carte dar care poarta o masca ce simbolizeaza moartea, scrie pe cartonul pe care-si face reclama ca vinde “tayyipi” la o lira, nu poti sa nu te intrebi ce i-a facut omul asta acestei parti din poporul sau.

Raspunsurile sint diferite. Un tip la vreo 40 de ani scoate mobilul si-mi arata poza pe care o are ca wallpaper. O fotografie alb-negru in care un batran pare sa discute cu un altul. Ma intreaba daca recunosc personajul. Dupa numarul imens de steaguri si fotografii vazute in ultimele zile, imi dau seama ca e vorba de Mustafa Kemal Ataturk, parintele republicii turce, creatorul Turciei moderne, laice.

“Vezi ce face el in poza asta?”, ma intreaba. Ma uit atent la fotografie si nu inteleg exact ce raspuns asteapta. “Asculta, asta face!”, raspunde tot el.

“Asta facea el cel mai bine, asculta! Gandeste-te ca el era presedintele si un taran vorbea cu el. Iar el ce facea? Il asculta! Asta nu stie acest Erdogan sa faca, nu stie sa asculte pe nimeni!”. Isi incheie explicatia cu un gest de lehamite, baga telefonul la loc in buzunar si se aseaza inapoi pe bordura, luand inca o gura din berea rece.

Grupul nostru se largeste. Apar noi rude si prieteni ai lui Aysegul. Intre ei, o fata draguta foc, Elif Mine, despre care, atunci cand se fac prezentarile, aflu ca este contrabasista in Filarmonica de Stat din Istanbul.

Intru in vorba cu ea si-mi spune rapid nemultumirea ei punctuala: regimul Erdogan vrea sa distruga opera, filarmonica si in special baletul de stat, invocand obscenul costumelor balerinilor.

“A declarat de mai multe ori ca baletul e obscen, ca are conotatii sexuale. Despre noi a spus ca nu lucram nimic, ca doar ne odihnim. Acum planul e sa treaca cele trei institutii de cultura in subordinea Primariei, iar apoi 80 la suta dintre artisti sa fie pensionati anticipat, cu niste salarii compensatorii”, imi spune mahnita Elif.

Nu inteleg de ce se intampla asta, pun intrebari, primesc raspunsuri. In final, omul cu poza lui Ataturk pe telefon se ridica din nou, vine langa mine si imi spune: “Pentru ca le-a creat Ataturk! Si Opera, si Baletul si Filarmonica sint creatiile lui Ataturk,”, spune omul, a carui afirmatie este aprobata de toti cei zece turci din grupul largit de prieteni ai lui Aysegul.

Parca si eu imi amintesc sa fi citit undeva ca, imediat dupa ce le-a dat turcilor nume de familie, in jurul anilor 1920, oferindu-le, practic, o identitate individuala, le-a dat cultura: a infiintat Opera, Teatrul Natnal, Baletul si Filarmonica.

Acum inteleg. Parca am mai vazut asta undeva: un lider cu tendinte autoritare ce vrea neaparat sa intre in cartea de istorie. La noi era cunoscut drept El Insusi in urma cu ceva ani. Erdogan insa imi pare, din ce inteleg de la oamenii din piata, ca vrea sa fie pe coperta manualelor de istorie, vrea sa-l faca uitat pe Ataturk.

Teoria imi este confirmata de Aysegul: in urma cu ceva timp, intr-o declaratie publica, Erdogan l-a numit pe Ataturk “betiv”.

Acum lucrurile par sa se lege: toata lumea a auzit in ultimele zile de intentia regimului Erdogan de a demola Centrul Cultural Ataturk, o sala de concerte veche din piata Taksim, acum tapetata cu mesaje impotriva premierului.

Cei de-aici asta idee-mi inoculeaza, aceea ca, in ultimii ani, Erdogan a lovit din toate pozitiile in tot ceea ce a creat Ataturk. Iar libertarienii din piata nu pot tolera asa ceva!

 IMG 2169

Incet-incet, catre orele mici ale diminetii, piata si parcul se golesc. Cei de la corturi se culca, la fel si cei care aleg sa doarma afara, pe iarba, inveliti in paturi. Pana si fanaticii suporteri, osteniti, se intind care pe unde poate si fura cateva ore de somn. “Soferul” autobuzului luat prada de razboi si distrus total a atipit si el pe scaunul lui, epuizat dupa ce toata seara si-a facut numarul. Ii fac poza si plec.

Linistea invaluie acum piata. Cobor pe Inonu Caddesi, strada cu peste zece baricade in nici un kilometru care da din Taksim spre stadionul lui Besiktas. Pe malul de iarba de deasupra autostrazii sint santinelele: zeci de protestatari care pandesc o eventuala miscare a politiei. Au cu ei walkie-talkie-uri cu care ii anunta rapid pe cei din parc si din piata daca politistii incearca vreun atac. Ei nu dorm, stau de veghe. Fac cu schimbul si asteapta.

 IMG 20130608 033212

Ce urmeaza? Nimeni nu stie. Nemultumitii spun ca nu vor pleca pana nu obtin ceva: fie demisia lui Erdogan, fie altceva care sa ii calmeze si sa-i multumeasca. Nu se stie ce anume i-ar putea face sa se retraga. Turcii sint caposi, iubesc cu pasiune si urasc total! Nici inamicul lor, premierul-despot, asa cum il descriu, nu pare sa aiba de gand sa renunte.

Cert este ca fiecare zi care trece pare sa fie in avantajul protestatarilor. Comunitatea lor veche de cateva zile deja are institutii proprii si se rodeaza, functionand deja surprinzator de bine. Iar organizarea lor pare sa faca imposibila o interventie care sa mature tot in doar cateva minute, asa incat operatiunea sa scape de ochii intregii lumi. Caci a trecut mai bine de o saptamana de cand intreaga lume se uita spre dealul Taksim. 

Citeste si:

Republica Libera Taksim

Republica Libera Taksim - Partea a doua

Republica Libera Taksim - Partea a treia 

Republica Libera Taksim - Partea a patra

Republica Libera Taksim - Partea a cincea

Republica Libera Taksim - Partea a sasea

Republica Libera Taksim - EPILOG

“Sintem in razboi, ne pot ataca oricand. De-aia am ridicat atatea baricade, sa le incetinim asaltul. Vor veni in zori, cand lumea putina din piata doarme”, mi-a spus un pusti de nici 20 de ani, cu un zambet larg pe fata si cu o masca de gaze prinsa smechereste pe mana. Il intrebasem mirat ce e cu cele peste zece baricade ridicate, din pavajul trotuarelor, schele de constructii, semne de circulatie,  masini rasturnate si ghivece, pe kilometrul de strada care urca de la stadionul Inonu pana in piata Taksim.

“Trebuie sa ne aparam ce am castigat”, mi-a mai spus, dupa care mi-a cerut un foc si a plecat in graba la ai lui.

Multe ore mai devreme, veneam pe strada Istiklal, dinspre Bosfor spre piata Taksim. Mai trecusem de vreo doua ori pe aici. Nimic spectaculos: aceleasi magazine plictisitoare in usile carora am fumat datile trecute zeci de tigari asteptand, aceiasi turisti plictisitor plini de plase de cumparaturi, aceiasi vanzatori ambulanti cu de toate. Istanbulul pe care il traversasem dintr-o parte in alta arata absolut normal.

Am ajuns insa in Piata Taksim, acum mai degraba Republica Taksim, un teritoriu autonom de un kilometru patrat, in plina anarhie dar in care, paradoxal, exista o ordine de stup. Un teritoriu a carui existenta il sperie pe insusi Tayyip Erdogan, omul care a adus Turcia la prosperitate in ultimii zece ani, dar care acum e acuzat ca a virat-o brusc spre fascism, spre dictatura.

Am gasit Republica Taksim intr-o nesperata sarbatoare. Mii, poate zeci de mii de oameni canta, danseaza, mananca si beau de la sutele de vanzatori ambulanti orientati care ofera orice, de la bere la gheata pana la peste fript pe gratar.

In piata flutura mii de steaguri. Mesaje politice, dar si declaratii de razboi pentru politie, scrise sub fotografiile uriase ale celor trei protestatari morti in confruntarile din ultimele zile. Peste tot aici se vad urmele bataliilor din urma cu doua zile: masini rasturnate, gramezi de de toate care blocheaza stradutele ce dau spre Taksim si spre Parcul Gezi si peste tot, dar peste tot, graffitti. Nu exista metru patrat de cladire in toata piata pe care sa nu se fi scris cu spray-urile. La fel si pe asfalt, pe trotuare, peste tot. Semn ca oamenii astia au ajuns aici si asa si pentru ca au avut multe de spus dar nu a avut cine sa-i asculte.

Intr-o margine de piata, doua autobuze distruse. Singurele autobuze. Mai sint cateva microbuze si masini facute praf, dar autobuzele, pe cat de mari pe atat de tandari, sint prada suporterilor echipelor de fotbal.

La ceea ce a fost pana acum cateva zile volanul unuia dintre ele, doi pusti cu masti stil “anonymous”, de vanzare peste tot pe la tarabele ambulante, canta, pe ritmuri de peluza, mascari la adresa Eminei Erdogan, sotia premierului. Bat cu pumnii in tabla arsa a autobuzului si, la refren, scot cate-o bere prin fostul parbriz ca sa inchine cu zecile de oameni care se opresc sa le faca poze. Unii gusta mesajul lor, altii stramba putin din nas. “Oricum ar fi, e o femeie, nu ar trebui sa faca asta. Sa zica doar de el”, imi spune un tip la vreo 40 de ani, dupa care zambeste totusi si pleaca mai departe.Plec si eu sa dau o tura prin parc. Parcul Gezi, un hectar de verdeata de care se stie de o saptamana si in Australia. Sute de corturi, fum de gratare, o scena pe care concertul tocmai se incheiase si bisericute de tineri, mai pusti sau mai carunti, care discuta linistiti in taraboiul general. Ei sint creatorii Republicii Taksim. De la cativa dintre ei, cei denumiti de ceilalti, cu respect, “ecologistii”, a venit scanteia care a aprins apoi ceea ce unii spera sa devina Primavara turca. Langa ei au venit apoi artistii, liber-profesionistii, micii antreprenori si in general oamenii educati care nu vor sub niciun chip sa renunte la caracterul laic, secular al tarii lor, in pericol sa fie distrus de inamicul tuturor, Erdogan. Sint multi, imposibil de spus cat de multi,  pentru ca vin si pleaca in permanenta. As spune undeva la 20.000 de oameni extrem de diferiti dar care azi traiesc liberi in kilometrul lor patrat in care stau impreuna si fac ce vor. Si care au luptat si acum ocupa fiecare metru patrat din parcul lor. Intr-o margine a parcului, doi joaca tenis de masa. Si-au facut masa din doua garduri de fier luate prada de razboi de la politie, peste care au pus un panou din aluminiu din cele care ascundeau de ochii lumii lucrarile la proiectul de renovare – pentru ei de distrugere – a Parcului Gezi. Lucrari incepute, in paranteza fie spus, de cateva luni de zile, dar care saptamana trecuta au ajuns sa ameninte parcul insusi. Aud strigate din piata, dinspre autobuzele suporterilor. Ii gasesc urcati cu zecile pe cele doua epave si cantand din toti plamanii. Scandeaza la unison imnuri ale lui Fenerbahce, apoi Galata, apoi Besiktas. Cei pasionati de fotbal vor avea o problema sa creada asta, este chiar neobisnuit. In cinci minute apare o minge si incepe o miuta. Un haos, dar pe ei ii bucura.

  • IMG_1465
  • IMG_1573
  • IMG_1592
  • IMG_1677
  • IMG_1748

Plec mai departe. In mijlocul pietei aud fluiere si muzica electronica. Un DJ si-a adus masuta si laptopul si le pune muzica tuturor. Langa el s-a instalat un alt tip, prieten de-al lui, care are o frapiera si cateva sticle de tarie. Shot-urile sint insa de vanzare.

O iau in jos pe o strada care pleaca din piata dar se termina brusc intr-o masina rasturnata. E un fost car de transmisie TV. (Imi vine sa scriu “Aviz amatorilor!”, gandindu-ma la multe statii TV de la noi).

Nu merg 50 de metri si strada se blocheaza din nou. O alta masina, care in plus a fost si arsa. Alti 50 de metri si dam de un ghiveci urias cu un copac decorativ, pus strategic in mijlocul drumului. Si-apoi prima baricada din pavaj: zeci de metri de caramizi adunate intr-o gramada de un metru inaltime sigroasa tot pe-atat, intarita cu fiare. Si inca una, si inca una, si tot asa pana jos, in strada mare.

”Sint mandru de tara mea cum n-am fost niciodata. Eram un popor dezbinat, insa nici nu-ti imaginezi ce am vazut aici in astea cateva zile. Oameni ultra-religiosi in rugaciune, paziti de atacurile politiei de secularisti, suporterii de fotbal, care pana acum o saptamana se ucideau de-atata ura, acum au lucrat cot la cot la baricadele astea. Am muncit cu totii, pe rand, deja fiecare stie ce are de facut, sintem o comunitate si sintem mandri de asta. Pe toti ne uneste ura fata de fascism”, imi povesteste Orhan, un softist de 29 de ani, cu parul lung si cercei in urechi.

Din vorba in vorba, imi spune cum mama lui, acum in Italia cu treaba, abia asteapta sa se intoarca si sa vina la protest.

” A fost din prima zi! Stii imaginea acum celebra cu sute, mii de oameni care traverseaza podul spre Europa? Ei, intre ei era si mama. Cand a aflat ce ni se intampla aici, a trezit vecinii si i-a incolonat si pe ei incoace.”

Il ascult uimit si zambesc; trebuie sa fie frumos sa mergi cu mama la revolutie.

Schimbam numere de telefon si plec mai departe. Jumatate de ora mai tarziu il regasesc insa pe Orhan, in acelasi loc dar mult mai agitat decat il lasasem.

Erdogan s-a intors in tara din vizita lui in strainatate si, cu spume la gura, asa cum l-a descris Orhan, a declarat cu cateva minute in urma ca ce se intampla acum in Taksim, cu baricade in mijlocul strazii si alte asemenea, nu poate fi in veci tolerat.

“Ne pregatim de razboi”, imi spune. Stie ca politia va veni in zori, dinspre Besiktas. Se organizeaza zgomotos, dar par eficienti Orhan si ai lui: in cateva minute pe langa noi trece “echipa medicala”. Sint primii care merg spre ceea ce cred ei ca va fi frontul. Vreo 20 de insi alesi dintre cei din piata pe un criteriu surprinzator: grupa sangvina, in caz ca va fi nevoie sa doneze sange! O au chiar scrisa cu markerul, pe tricouri.

Il las sa-si vada de treaba si ma intorc spre Piata Taksim. Mai dau o tura si inca o tura, dar linistea se lasa incet-incet peste enclava mustind de libertate.

Astept pana in zori asaltul politiei, dar nu se intampla nimic. Pe drum spre hotel intru in vorba cu un altul. Este cam ciugulit si e convins ca nu au fost atacati pentru ca deja lui Erdogan ii e frica de ei.

Nu stiu ce sa zic. Am stat deja o noapte intre oamenii astia si parca imi vine sa-i dau putina dreptate. Sint al dracului de vii si asteapta o demisie, asa ca autoritarul Erdogan are o problema.

Citeste si:

Republica Libera Taksim

Republica Libera Taksim - Partea a doua

Republica Libera Taksim - Partea a treia 

Republica Libera Taksim - Partea a patra

Republica Libera Taksim - Partea a cincea

Republica Libera Taksim - Partea a sasea

Republica Libera Taksim - EPILOG

***

Fotografii de Andrei Pungovschi. Reproducerea lor este interzisa fara acceptul lui scris.

Mai multe fotografii de la protestul din Piata Taksim gasiti pe www.unfoto.blogspot.com, site-ul fotoreporterului Andrei Pungovschi.

Primarul Sectorului 3, Robert Negoita, este anchetat de Agentia Nationala de Integritate pentru un posibil conflict de interese descoperit de Centrul de Investigatii Media in urma cu doua saptamani si semnalat si inspectorilor de integritate.

Inspectorii de integritate verifica modul in care o firma apartinand familiei sale, Pro Confort Windows, a ajuns sa lucreze intr-un proiect de reabilitare termica a unui bloc din Capitala, lucrare finantata exclusiv de institutia condusa de Negoita.

Centrul de Investigatii Media a scris aici despre aceasta situatie.

“Faptele sesizate de dumneavoastra sunt in atentia inspectorilor de integritate, in cadrul unui dosar care-si urmeaza cursul prevazut de lege”, au declarat pentru Centrul de Investigatii Media reprezentantii ANI.

Conform legii, in cazul in care se demonstreaza ca Negoita s-a aflat intr-un conflict de interese administrativ, ANI constata acest lucru si primarul isi poate pierde mandatul. In cazul in care inspectorii de integritate nu au suficiente probe care sa sustina acuzatia de conflict de interese, ei sesizeaza Parchetul, care incepe o ancheta pentru conflict de interese in materie penala.

Inspectorii ANI ar urma sa verifice totodata si daca Negoita poate fi acuzat de vreun fals in declaratiile de avere si de interese, nicaieri nefiind trecuta vreo colaborare a primariei conduse de el cu firma surorii sale.

Daca vrei sa ne sustii
PayPal Button