0 (zero) lei.
Atât a recuperat statul până acum din suma totală de 9.747.161 de lei pe care trebuia să o încaseze de la fostul ministru al Transporturilor, Relu Fenechiu, după ce acesta a fost condamnat în două procese de corupție.
5.672.081 de lei reprezintă prejudiciul din dosarul „Transformatorul”, care i-a adus lui Relu Fenechiu o condamnare de cinci ani de închisoare.
Restul de 4.075.080 de lei reprezintă mita pe care Fenechiu a recunoscut că a primit-o de la „Siveco”, faptă ce i-a adus politicianului alți trei ani și zece luni de închisoare.
Închis încă din ianuarie 2014, Fenechiu a cerut - și a și obținut, în martie 2017 - contopirea celor două pedepse. Patru luni mai târziu avea să fie eliberat.
A făcut așadar trei ani și jumătate de închisoare, nu opt și zece luni, cât însumează cele două condamnări, și a ieșit.
Paradoxal, vestea eliberării a primit-o acasă, și nu la închisoare, unde se afla încă de vineri, într-o așa-numită permisie.
Centrul de Investigații Media a consultat actele din cele două dosare penale și documentele privind recuperarea prejudiciului, încercând să afle cum a reușit Fenechiu să scape din pușcărie fără să dea înapoi niciun leu din ceea ce instanțele au stabilit definitiv că a fost obținut ilegal.
Problemele lui Relu Fenechiu cu legea penală au început în 2011, când DNA i-a deschis dosarul cunoscut drept „Transformatorul”. Firmele lui Fenechiu vânduseră cu ani în urmă, pe bani grei, niște echipamente vechi unei firme de stat, Sucursala de Întreţinere si Servicii Energetice Electrice (SISEE) Moldova.
În 28 noiembrie 2011, când a început ancheta, procurorul DNA Paul Dumitriu, cel care a făcut dosarul „Transformatorul”, a pus sechestru pe mai multe bunuri ale lui Fenechiu: un teren de 1.567 de metri pătrați în cartierul I.C. Brătianu, pe Aleea Teilor din Iași, un teren de 1.101 metri pătrați în același cartier din zona Bucium, un teren de 2.000 de metri pătrați situat pe strada Fundac Socola, tot în Iași, și un SUV BMW cumpărat cu 223.352,50 de lei.
În 30 ianuarie 2014, instanța supremă a dat sentința definitivă în dosarul „Transformatorul”, a stabilit prejudiciul final iar Relu Fenechiu s-a dus la închisoare.
SISEE Moldova ajunsese între timp în colaps, grație managementului catastrofal în general și loviturii fatale date de firmele lui Fenechiu, în special. Firma de stat, reprezentată acum de un administrator judiciar (compania Sierra Quadrant Consulting Group), avea de alergat după bunurile lui Fenechiu, motiv pentru care a apelat la un executor judecătoresc.
Câteva luni mai târziu, însă, ordinele de executare au fost blocate de soția lui Fenechiu, care a anunțat că a divorțat de el și are dreptul la jumătate din respectivele bunuri sechestrate, toate obținute de fostul ministru în timpul căsătoriei.
În decembrie 2014, atunci când Mariana Fenechiu a cerut instanței suspendarea ordinului de executare silită a proprietăţilor aflate pe numele fostului ministru, o parte din actele contestate au fost anulate.
Pentru altele, deși au trecut trei ani, procesul încă nu s-a terminat, executarea silită nefiind încă decisă definitiv.
Aproape doi ani mai târziu, aflat în închisoare, Fenechiu a ajuns iar pe mâna DNA. De data asta, pentru o șpagă de aproape un milion de euro luată de la SIVECO. A recunoscut fapta și a obținut o condamnare în așa-numita procedură simplificată.
DNA a acceptat să încheie cu Fenechiu acordul de recunoaștere a vinovăției deși acesta nu plătise prejudiciul nici măcar în deja vechiul dosar „Transformatorul”.
Mai mult, în octombrie 2016, procurorii DNA Ploiești Cerasela Răileanu şi Laura Bucică, cele care au instrumentat acest nou dosar, au pus sechestru asigurător fix pe aceleași bunuri sechestrate și în dosarul „Transformatorul”. Chiar dacă timp de aproape trei ani aceste bunuri nu fuseseră executate.
Cu toate că nu plătise prejudiciul anterior și nici nu returnase banii luați șpagă de la SIVECO, mai întâi procurorii DNA și apoi instanța au acceptat acordul de recunoaștere a vinovăției cu Fenechiu.
A luat a doua condamnare, de trei ani și zece luni, și a rămas cu sechestrul pe aceleași bunuri.
Chiar dacă el era în pușcărie, soția a avut grijă de afaceri și de proprietăți.
Totul a început în 29 ianuarie 2014, cu o zi înainte de pronunțarea sentinței definitive în dosarul „Transformatorul”, când frații Relu și Lucian Fenechiu au mers la notar și și-au mandatat soțiile, Daniela Mariana Fenechiu și Sidonia-Teodorina Fenechiu, să-i reprezinte în firma Engineering And General Constructing (Engeko) SA, fosta Fene Group SA.
Aceasta era nava-mamă a imperiului financiar al lui Relu Fenechiu, firma care construise cartierul rezidențial I.C. Brătianu în zona Bucium din Iași, acolo unde se află și proprietățile sechestrate.
Potrivit datelor de la Registrul Comerţului, compania de construcţii era deţinută la acel moment de fraţii Relu Fenechiu (96%) şi Lucian Fenechiu (4%).
Prima decizie luată de cele două? În 5 martie 2014, Daniela Mariana Fenechiu și Sidonia-Teodorina Fenechiu au numit administrator firma Globocon SRL, condusă de Cristian Ghibu, fost secretar de stat la Transporturi în mandatul lui Relu Fenechiu. Omul de bază al fostului ministru, așadar.
O altă companie, Integra Bussines Consult (IBC) SRL, fostă Fene Consulting SRL, avea, până în decembrie 2014, ca acționar unic societatea Engineering And General Constructing (Engeko) SA, fosta Fene Group SA.
În 19 decembrie 2014, deși era, teoretic, în plin divorț de Relu Fenechiu, soția acestuia, Daniela Mariana Fenechiu, devine asociat al companiei, proprietar peste jumătate din părțile sociale.
În prezent, femeia este unic acționar, iar firma este administrată de același Globocon, un alter ego al omului de bază Ghibu.
Relu și Lucian Fenechiu mai aveau o firmă: La Rocca SRL. Și ea implicată în tranzacțiile cu transformatoare vechi vândute pe post de echipamente noi statului român.
Tot în 2014, deci teoretic tot în plin scandal de divorț, și în această firmă intră soția lui Relu Fenechiu, alături de copilul celor doi, Alex. Noul acționariat al La Rocca SRL devine Relu Fenechiu (43,7%), Lucian Fenechiu (43,7%), Alex Fenechiu (8,3%) și Daniela Fenechiu (4,3%).
Fostul ministru și fratele său au ieșit și din această firmă, astăzi ea fiind deținută doar de fosta nevastă a lui Relu Fenechiu și de copilul lor. Administrator? Același Globocon - Cristian Ghibu.
Odată securizate firmele, Mariana Fenechiu a trecut la albit proprietățile firmei-fanion.
Jurnaliștii de la „Reporter Iași” afirmă că, deși el era la închisoare, Engeko, firma-amiral a lui Relu Fenechiu, a vândut peste zece proprietăți din cele construite în cartierul ridicat în zona Bucium.
Aceeași firmă a început apoi să împartă proprietăți celorlalte firme în care acționari mai sunt acum doar soția și fiul lui Fenechiu.
Practic, firmele din care Fenechiu a ieșit încep să execute firma-mamă, fosta Fene Grup, în contul unor datorii. Un exemplu de astfel de tranzacție, publicată în Monitorul Oficial al României:
Astfel, în 2016, au fost date în plată către La Rocca, la preţul de 948.000 de lei, plus TVA, patru depozite aparținând Engeko, în suprafaţă totală de 218 metri pătraţi şi mai multe terenuri, scriu jurnaliștii ieșeni.
În acelaşi an a fost plătită o altă datorie a Engeko, de peste jumătate de milion de lei, către Integra Business Consulting SRL, deținută, cum spuneam, de Mariana Fenechiu. Suspect este faptul că, în acest caz, firma-mamă a plătit chiar mai mult decât datora firmei Marianei Fenechiu.
Alte tranzacţii au avut loc în vara lui 2016, când Engeko a vândut mai multe terenuri în zona Bucium. În unele situaţii, actele au fost făcute personal de soţia lui Relu Fenechiu, Mariana, de care fostul ministru a divorțat oficial în urmă cu trei ani.
Și totuși, de ce este blocată executarea silită?
În acest moment, conform actelor de cadastru consultate de Centrul de Investigații Media, toate bunurile lui Relu Fenechiu (din Iași) sunt sub sechestrul pus încă din 2011, cu ipotecă de rang I în favoarea SIDEE Moldova (companie de stat) ca urmare a hotărârii definitive din dosarul „Transformatorul”.
De-atunci și până acum, lui Fenechiu nu i s-a mai găsit nicio proprietate, niciun bun, nimic de confiscat.
Tot statul, de data asta prin ANAF, are și ipoteca de rang II pe aceleași bunuri, după ce angajatele DNA Ploiești au pus sechestru pe aceleași bunuri care oricum erau greu de executat.
Ambele ipoteci sunt însă blocate de procesul de partaj dintre Relu și Mariana Fenechiu. Proces care nu s-a încheiat, deși în curând împlinește trei ani.
Potrivit surselor judiciare consultate de reporterii Centrului de Investigații Media, ANAF nu are prioritate în faţa executorului judecătoresc.
Teoretic, în momentul în care Fiscul îi găsește ceva lui Relu Fenechiu și reușește să și vândă, beneficiar este executorul judecătoresc, care are prioritate.
„Este regula publicităţii”, au explicat sursele citate. „Cine a fost primul, cine a deschis primul procedura de executare, a emis somaţia şi titlul executoriu”, susțin sursele noastre.
Această situație este descrisă și într-un document intern al ANAF aflat în posesia Centrului de Investigații Media.
Astfel, după hotărârea definitivă în cazul șpăgii de la SIVECO, inspectorii Fiscului au făcut ce aveau de făcut: au emis o somaţie de plată și au pus poprire pe conturi, deși Relu Fenechiu nu mai avea de ani de zile niciun ban în bancă.
În disperarea de a recupera ceva, orice, ANAF a cerut Penitenciarului Vaslui să-i oprească sumele care i-ar putea intra în cont fostului ministru, în cazul în care acesta ar fi fost scos la muncă. Așa e procedura.
Penitenciarul însă a comunicat sec că Relu Fenechiu nu a obţinut venituri în închisoare.
Într-un final, ANAF a pus sub sechestru - și acum vrea să evalueze - acțiunile lui Fenechiu la Engeko, fosta Fene Grup. De bunurile firmei nu se pot atinge, pentru că legea românească nu cunoștea instituția răspunderii penale a persoanei juridice la momentul la care Fene Grup a făcut super-afacerea cu transformatoare.
Concluzia?
„Oricum valoarea bunurilor indisponibilizate (sechestrate, n.r.) nu acoperă valoarea creanţei. Zero lei! E zero barat! Nu încasăm nimic de aici”, au declarat surse din ANAF reporterilor Centrului de Investigații Media.
Epilog
Duminică după-amiază, în cartierul de vile Ion Brătianu, unde locuiește Relu Fenechiu, era ceva agitație. Cartierul este unul privat, accesul se face printr-o barieră cu paznic. Mulți dintre proprietarii care nu sunt membri PNL sau apropiați ai familiei Fenechiu s-au plâns de-a lungul timpului că nu pot primi vizite din partea prietenilor sau familiilor fără ca musafirii să treacă printr-un adevărat „security check”. Controlul era și mai strict duminică, probabil pentru că, așa cum aveam să aflăm astăzi, Relu Fenechiu era acasă, în permisie de la pușcărie.
La numărul 1 pe Aleea Teilor se află probabil cea mai mare vilă din complex. Deși are garaj și foișor, casa lasă impresia că nu a mai fost locuită de multă vreme.
Legal, sechestrul pus pe ea nu ar împiedica familia Fenechiu să locuiască în ea. Nu pare însă că stă cineva aici. Este practic singura casă de pe întreaga stradă care nu are mașini parcate la vedere, fie în curte, fie pe alee. Este pitită după un zid de brazi plantați în dreptul porții.
Ceva mai sus, pe aceeași stradă, la numărul 6, este o altă clădire impunătoare. Aici își are domiciliul Mariana Fenechiu. Proprietatea este animată: în parcare există o mașină, curtea pare îngrijită iar musafirii sunt întâmpinați de un câine.
Mașina din curte avea însă numărul acoperit de o husă.
Autor: Ionel Stoica
A contribuit: Alex Costache
Resursă locală: Cătălin Hopulele
Editor: Ovidiu Vanghele
16,54%
Atât a recuperat statul român până acum din suma totală pe care trebuia să o confiște de la cei patru condamnați-vedetă din dosarul Microsoft 1: oamenii de afaceri Dorin Cocoș și Nicolae „Niro” Dumitru și politicienii Gabriel Sandu și Gheorghe Ștefan „Pinalti”.
Din cei 80.311.520 de lei pe care statul trebuia să-i confiște de la cei patru, cărora li se adaugă cheltuieli de judecată în valoare de 71.270 de lei, în data de 20 iulie ANAF reușise să recupereze efectiv 13.300.792 de lei, după cum reiese dintr-un document intern al ANAF obținut de Centrul de Investigații Media (CIM).
Cei mai mulți dintre acești bani au venit direct de la Nicolae „Niro” Dumitru, care și-a plătit integral suma imputată direct de judecători prin sentința definitivă: 12.564.555 de lei.
Acum ANAF i-a evaluat lui Dorin Cocoș spațiile comerciale din București, care-i produceau acestuia chirii de aproape 30.000 de euro pe lună, și le-a scos la vânzare. Sunt evaluate la 2,5 milioane de euro.
Alte câteva sute de mii de euro ar urma să-i fie luați lui Cocoș direct de la Eurohotels, firmă pe care a și împrumutat-o cu peste trei milioane de lei.
Sentința
Curtea Supremă a decis, în 24 martie 2016, condamnarea celor patru și confiscarea a 16 milioane de euro şi două milioane de dolari, bani care, potrivit judecătorilor, reprezentau şpaga pe care au primit-o în afacerea Microsoft.
Condamnat la doi ani și patru luni de închisoare, Cocoș trebuie să dea înapoi nouă milioane de euro. „Pinalti” a luat șase ani și trebuie să plătească patru milioane de euro. Nicolae Dumitru, cunoscut drept „Nicu Niro”, a luat doi ani și patru luni de închisoare și trebuie să dea înapoi un milion de euro și două milioane de dolari, iar fostul ministru Sandu a luat trei ani de închisoare și trebuie să-i fie luați 2,2 milioane de euro.
„Nicu Niro” a plătit de bunăvoie ce avea de plătit către stat. Din documentul citat reiese că încă de la începutul procesului, în care a și recunoscut că a luat șpagă, omul de afaceri a dat banii statului.
În 25 iunie 2015, imediat după ce a fost trimis în judecată, Niro a pus într-un cont la dispoziția statului suma de 12.709.670 de lei, „cu titlu de folos necuvenit primit”. De altfel, după ce a achitat această sumă, Curtea Supremă a ridicat sechestrele care erau puse pe imobilele lui Nicolae Dumitru, scria Adevărul.
De la Gabriel Sandu statul nu prea are ce recupera. Din documentul citat reiese că există sechestru pe anumite bunuri de-ale sale, dar nu se precizează o valoare. Oficial, Gabriel Sandu nu mai are mai nimic: nici proprietăți, nici alte bunuri de valoare.
Nici „Pinalti” nu pare mult mai înstărit în acte. În plus, imediat după ce a fost trimis în judecată în acest dosar, omul a și divorțat, astfel că statul nu se poate atinge de jumătate din averea sa iar procedurile sunt mult îngreunate, după cum au declarat surse din ANAF reporterilor.
Cei mai mulți bani trebuie - și pare că și pot fi - confiscați de la Dorin Cocoș. Acestuia i s-au evaluat deja mai multe spații comerciale pe care are sub sechestru, valoarea lor totală ajungând la 2,5 milioane de euro. Toate acestea ar urma să fie vândute la licitație.
Buticurile lui Cocoș
Este vorba de niște spații comerciale, majoritatea situate la parterul unor blocuri din zone bune din Sectorul 2. Unele sunt mici buticuri de cartier, altele au suprafețe de până la 200 de metri pătrați. Toate au fost deja evaluate de ANAF și vor fi vândute la licitație.
Pe Șoseaua Ștefan cel Mare, la numărul 56, într-unul dintre spațiile comerciale aparținându-i lui Cocoș funcționează un salon de cosmetică. Proprietarii au confirmat reporterului CIM că îi plătesc chirie lui Dorin Cocoș, dar au refuzat să spună cât exact.
La câțiva metri distanță se află un alt spațiu aparținându-i lui Cocoș. Aici funcționează un magazin pe nume Annabella.
Pe strada Iancului, la numărul 53, pe vremuri funcționa o „Alimentara”. Spațiul a ajuns la Dorin Cocoș, care l-a închiriat unui investitor ce a deschis aici un loc de joacă pentru copii.
În interior, locul de joacă arată așa:
Pe Șăseaua Colentina, la numărul 56, cel mai mare spațiu comercial aparținându-i lui Cocoș dintre cele sechestrate de ANAF adăpostește o sală de jocuri de noroc. Este un spațiu de 212 metri pătrați.
În total, spațiile comerciale aparținându-i lui Cocoș îi aduceau acestuia, înainte de a-i fi sechestrate, aproximativ 30.000 de euro lunar, după cum au declarat reporterilor CIM surse din ANAF.
Pe lângă acestea, lui Cocoș îi sunt evaluate acțiunile la trei dintre firmele pe care le controlează: Centrul de Diagnostic Clinic Internațional SRL, Clamari Trading SRL și EuroHotels International SRL.
De la EuroHotels - firmă care are trei hoteluri în București, pe strada Polizu, în Calea Griviței și pe Bulevardul Mareșal Averescu - inspectorii ANAF ar mai putea recupera alți 3.312.207 lei. Procurorii DNA i-au găsit lui Cocoș la percheziție contractul care atesta că și-a împrumutat hotelurile cu această sumă, astfel că ea poate fi confiscată.
Text, foto și video: Alex Costache, Ionel Stoica
A contribuit: Ovidiu Vanghele
3,68%.
Atât recuperase la începutul lunii iunie statul român din prejudiciul stabilit prin hotărâre definitivă în dosarul privatizării Institutului de Cercetări Alimentare, caz încheiat cu condamnarea la zece ani de închisoare a fondatorului trustului Intact, Dan Voiculescu, dar și altor oameni care i-au fost alături în afacere.
Mai exact, dintr-un prejudiciu stabilit de instanță la 266.171.892 de lei, statul a reușit să ia înapoi doar 9.804.198 de lei, bani adunați de la toți cei condamnați în acest dosar, care fie au plătit de bunăvoie, fie le-au fost vândute bunurile de către Fisc.
Bunurile dobândite fraudulos - spune instanța - în urma privatizării ICA, respectiv terenurile și clădirile din strada Gârlei (turnul Intact, sediul GRIVCO și restul de clădiri care au aparținut institutului) și Șoseaua București Ploiești (fostul sediu al Antenei 3) au trecut în patrimoniul statului, dar nu au putut fi deocamdată valorificate. Practic, în acest moment ele nu produc, ci consumă resurse, dar nu (neapărat) din vina statului, ci ca urmare a unui litigiu deschis și menținut de firmele mogulului.
Statul a ajuns totuși și la banii familiei Voiculescu. A recuperat de la cele două fiice ale lui Dan Voiculescu suma de 28.672.047 de lei. În viziunea judecătorilor, cele două au devenit subiecte ale confiscării extinse după ce tatăl lor le-a donat, anterior pronunțării soluției definitive, întreaga lui avere.
Tot prin confiscare extinsă, statul mai avea de luat de la însuși Dan Voiculescu suma de 13.067.148 de lei. A reușit să-și aducă în conturi doar 2.347.216 lei, precum și acțiuni ale GRIVCO la CRESCENT Commercial and Maritime Cipru, la care însuși Voiculescu era acționar și șase terenuri în Buftea, ambele active cu o valoare încă nestabilită.
Pentru a recupera și restul de bani pe care-i datorează Dan Voiculescu, singur sau în solidar cu ceilalți condamnați din dosar, statul a rămas fără soluții.
Cel puțin până în anul 2024, când devin scadente câteva două împrumuturi importante acordate fiicei sale Camelia (12.440.000 de lei) și partenerei sale de viață, Elena Voiculescu (2.700.000 de dolari).
Ambele au calitatea de terț poprit, dar până la scadență statul nu se poate atinge de banii sau proprietățile lor.
Între timp, ca o încununare a neputinței tuturor instituțiilor statului român, care ar fi trebuit să-l oprească pe acesta din aventura ICA sau să nu-i permită să-și pună averea la adăpost pe timpul judecății, lui Dan Voiculescu i se reține, lunar, o treime din pensie.
Adică aproape 700 de lei pe lună.
Nu mai are nimic altceva. Pe numele său.
Hotărârea în dosarul Voiculescu poate fi considerată una de pionierat în justiția penală românească din punct de vedere al măsurilor reparatorii.
Judecătorul Camelia Bogdan, cea care a pronunțat sentința definitivă, în prezent exclusă din magistratură, a ales trei paliere pentru despăgubirea statului român pe care ea l-a considerat prejudiciat în privatizarea ICA: confiscarea specială a imobilelor ce au ajuns în patrimoniul familiei lui Dan Voiculescu sau al companiilor pe care le controlează, recuperarea prejudiciului produs statului român prin faptul că respectivele bunuri i-au lipsit ani de zile din patrimoniu, nemaiputând fi exploatate, precum și confiscarea sumelor de bani obținute de Dan Voiculescu și transferate între timp familiei sale.
Vom vedea cum a reușit statul să pună în aplicare decizia instanței pe fiecare dintre cele trei planuri, așa cum este descris stadiul procedurilor într-un document intern al ANAF consultat de Centrul de Investigații Media.
Confiscarea specială - imobilele ICA
Din privatizarea ICA, Dan Voiculescu a devenit proprietarul mai multor imobile. Clădiri sau terenuri pe care a construit clădiri în care și-a dezvoltat afacerile și care au revenit, așa cum se aflau la momentul executării deciziei definitive, în patrimoniul statului.
Toate imobilele supuse confiscării speciale în acest dosar se află în zona Băneasa, una dintre cele mai bune din nordul Bucureștiului.
Este vorba despre terenurile și clădirile ICA din strada Gârlei, o zonă superbă, pe malul Lacului Herăstrău, unde, după afacerea ICA, au apărut „turnul Intact” și clădirea de birouri în care a funcționat GRIVCO (acronim pentru „Grupul Industrial Voiculescu & Co.”).
Conform documentului citat, clădirile și terenurile supuse confiscării speciale în acest dosar sunt evaluate, în condițiile contestate de firmele mogulului, la suma totală de 145.967.360 de lei.
Atât clădirile cât și terenurile de aici sunt acum așadar în proprietatea ANAF, care însă nu le poate valorifica. Ele astăzi doar consumă resurse, întrucât statul plătește pentru paza lor. Aproximativ 25.000 de lei lunar atât pentru cele din Gârlei cât și pentru fostul sediu al Antenei 3 din Șoseaua București - Ploiești.
S-a ajuns aici întrucât, la momentul preluării lor, cu ocazia evaluării, Fiscul, condus atunci de Gelu Diaconu, a omis să respecte la virgulă procedura impusă de lege pentru situațiile de acest gen, motiv pentru care firmele lui Voiculescu au dat statul în judecată și au și câștigat în primă instanță.
Până aici, aparent, discursul public al vedetelor TV patronate de Voiculescu este legitim: statul a evacuat din sedii niște businessuri de la care putea încasa chirii ca să țină acum goale respectivele spații.
Corect, dar incomplet. O ordonanță de guvern din 2007 prevedea că din comisia de evaluare a imobilului confiscat face parte obligatoriu și un reprezentant al deținătorului. Pentru că reprezentanții firmelor lui Voiculescu nu au făcut parte din respectiva comisie, ei au dat în judecată statul și au câștigat în primă instanță, dosarul fiind acum în faza de apel.
Reprezentanții firmelor lui Voiculescu nu renunță însă la proces deși, printr-un ordin intrat în vigoare în ianuarie anul acesta, componența acestui gen de comisie s-a schimbat, prezența deținătorului nemaifiind obligatorie.
În dimineața eliberării lui Voiculescu, tot patrimoniul imobiliar al ICA din strada Gârlei era păzit de doi paznici de la o firmă privată. „Clădirile stau să cadă, e păcat de ele. Nu e treaba noastră, noi doar le păzim, dar parcă mă doare sufletul să văd cum se distrug toate. E păcat”, spune oftând unul dintre paznici.
Recuperarea prejudiciului
Prejudiciul din acest dosar reprezintă suma cu care statul român a fost păgubit prin aceea că nu a mai putut folosi respectivele bunuri care au trecut, ca urmare a privatizării considerate frauduloase de magistrați, din patrimoniul Institutului de Cercetări Alimentare în cel al firmelor lui Voiculescu.
A fost stabilit de instanță la 60.482.615 euro, adică 266.171.892 de lei, și trebuie recuperat de la toți cei 13 oameni găsiți vinovați de magistrați.
Conform documentului citat, din acest prejudiciu uriaș a fost recuperat doar 3,68 la sută, adică doar 9.804.198 de lei.
Documentul consultat de CIM detaliază complicatele mecanisme prin care s-au putut recupera acești bani, doar o parte provenind din patrimoniul lui Dan Voiculescu. Restul banilor au fost plătiți benevol sau au intrat în conturile statului prin vânzarea bunurilor altor condamnați din lotul Voiculescu.
Confiscarea (și confiscarea de la terți)
Statul român a fost obligat de instanță să confiște mai multe sume de bani de la Dan Voiculescu și cele două fiice ale sale cărora mogulul media le-a donat averea în timp ce era judecat. Bani care nu au legătură cu prejudiciul, ci au un statut separat.
Din documentul citat reiese că de la Dan Voiculescu trebuie luați 13.067.148 de lei, iar de la fiicele sale un total de 28.672.047 de lei, împărțiți egal între Camelia și Corina Voiculescu.
Întrucât cele două fiice ale mogulului au devenit proprietarele acțiunilor deținute în trecut de tatăl lor la firmele din grup, dar și al mai multor sume importante de bani sau imobile - terenuri și case în zone de lux din București, Ilfov sau Brașov, ANAF a reușit să recupereze integral cei peste 28 de milioane de lei de la ele. Prin executări silite sau plătiți de bunăvoie, banii au intrat integral în patrimoniul statului.
Tatăl lor însă a fost mult mai greu de executat cu suma de confiscat. Au fost recuperați doar 2.347.216 lei, dar și acțiuni ale GRIVCO la CRESCENT și șase terenuri în Buftea, a căror valoare nu a fost încă stabilită.
Parte din bani, aproximativ 100.000 de euro, au fost găsiți într-un cont al CRESCENT Commercial and Maritime Cipru deschis la BRD SA, banii fiind luați din contul „al cărui beneficiar real era debitorul Voiculescu Dan”.
În ciuda cererilor de asistență judiciară internațională, oamenii ANAF nu au mai găsit alte asset-uri în posesia lui Voiculescu, așa că au ajuns să-i caute banii prin împrumuturile pe care acesta le-a acordat și pe care, obligat de lege, le-a trecut în declarația de avere.
Banii luați astfel au fost însă foarte puțini până acum, dar suma poate deveni importantă în 31 decembrie 2023, atunci când devin scadente două dintre ele: unul de 12.440.000 de lei dat fiicei mai mari, Camelia Voiculescu, și 2,7 milioane de dolari dați partenerei sale de viață, Elena Voiculescu.
Aceștia nu pot fi însă executați până la scadență, ei având calitatea juridică de terț poprit.
Aceeași calitate o are și realizatorul TV Mihai Gâdea, directorul Antena 3, care, împreună cu soția sa, a luat împrumut de la patronul său, conform declarațiilor de avere ale acestuia, 695.000 de lei.
Atât împotriva sa cât și împotriva lui Daniel Constantin, un fost președinte al partidului fondat de Dan Voiculescu, ANAF a cerut menținerea popririi, după ce Gâdea ar fi contestat existența creanței, iar Constantin ar fi recunoscut doar o parte din ea. Recent, procesul vizându-l pe Daniel Constantin s-a încheiat cu succes pentru Fisc, cel despre datoria lui Gâdea fiind încă pe rol.
După nici trei ani executați din sentința de zece, grație legislației penale românești, Dan Voiculescu a ieșit din închisoare. Printre primele sale declarații s-a numărat și una privind prejudiciul neplătit: mogulul consideră că nu există niciun prejudiciu, argumentând că decizia definitivă a instanței va fi anulată de justiție.
Între timp, soarele de vară topește clădirile ICA, multe dintre ele aflate într-o stare deplorabilă. Cei doi paznici zac la umbră, în posturile lor plătite din banii de la stat, care la rândul lui se zbate să mai adune câțiva bănuți din dezastrul privatizării institutului.
A ajuns până acolo încât i-a pus poprire pe pensia de puțin peste 2.200 de lei pe care o primește Dan Voiculescu. Pe o treime din ea, mai exact. Este cuantumul maxim permis de lege.
Altceva nu i-au mai găsit, deși paradoxul face ca el să se întoarcă de la pușcărie într-o casă spectaculoasă, ridicată pe un splendid domeniu de patru hectare care se deschide în Lacul Corbeanca.
Nu e a lui, e a doamnei Elena Voiculescu, partenera sa de viață, deci nu se poate atinge nimeni de ea.
În acest timp, pe un stâlp al gardului ce împrejmuiește frumoasele clădiri ICA, mai toate acum gata să cadă, un afiș anunță cu umor amar că în zonă sunt căpușe.
ERATĂ: Într-o variantă anterioară a textului și a graficului apare, dintr-o greșeală, noțiunea de „confiscare extinsă” în locul celei de „confiscare” sau „confiscare de la terți”, cea valabilă din punct de vedere juridic. Ne cerem scuze pentru eroare.
Direcția Generală Anticorupție (DGA) din Ministerul Afacerilor Interne (MAI) cumpără, din august anul trecut, curent electric de la grupul RCS-RDS. Suma plătită lunar de instituția de stat grupului deținut de Zoltan Teszari este de aproximativ 2000 de euro, după cum reiese din contractele obținute de Centrul de Investigații Media. Contractul este valabil până în 21 iunie 2020.
Acordul dintre cele două entități a fost semnat de actualul șef al instituției, Cătălin Alexandru Ioniță, în iunie anul trecut, la capătul unei proceduri de achiziție publică ce a durat două luni. Achiziția a fost demarată la nici o lună după pensionarea fostului șef al instituției, chestorul Jenică Arion, care a plecat de la conducerea DGA în 1 aprilie 2016.
Jenică Arion apare într-o înregistrare din 2013, atașată dosarului în care directorul Antena 1 este acuzat că l-a șantajat pe managerul grupului RCS-RDS. Fostul șef al DGA este interceptat discutând atunci cu managerul RCS-RDS Ioan Bendei despre un ajutor din partea companiei private la organizarea Zilei DGA și între cei doi pare să existe o relație de amiciție.
Centrul de Investigații Media a solicitat și a primit, în baza Legii 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, toate contractele încheiate între DGA și companiile din grupul RCS-RDS în ultimii ani.
În răspunsul la întrebările CIM, DGA precizează că nu a primit niciodată, direct, sponsorizări din partea companiilor din grupul deținut de Teszari.
La câteva luni după plecarea lui Jenică Arion de la conducerea Direcției Generale Anticorupție, instituția a devenit clientul de electricitate al companiei RCS-RDS, care până atunci îi fusese doar furnizor de cablu tv.
Anunțul de participare la procedura de achiziție a fost publicat de DGA în SEAP sub numărul 387426, în data de 21 aprilie, la fix trei săptămâni de la pensionarea lui Arion.
Au transmis oferte două companii: RCS-RDS și Elsaco, o firmă din Botoșani. Pe criteriul prețului mai mic a fost aleasă oferta RCS-RDS, prețul propus de Elsaco fiind de 298,02 lei pe megawatt/oră, în vreme ce al companiei lui Teszari de 287.97.
Acordul-cadru între cele două entități a fost încheiat în 22 iunie 2016. În aceeași zi a fost încheiat și primul dintre contractele subsecvente, prin care RCS-RDS urma să furnizeze, începând din august și până la sfârșitul anului trecut, curent electric pentru funcționarea sediului DGA din Șoseaua Olteniței.
Așadar, pentru cinci luni de alimentare cu energie electrică, DGA se angaja să plătească aproape zece mii de euro.
La sfârșitul anului trecut, în 29 decembrie 2016, cele două entități încheie un nou contract, pentru anul 2017. Cu o valoare de 100.659,60 de lei fără TVA.
Purtătorul de cuvânt al DGA, Sarmizia Fetcu, a declarat pentru Centrul de Investigații Media că factura de curent pentru sediul DGA din Olteniței este, în medie, undeva la 7.500 de lei pe lună. Cu vârfuri în special în lunile de vară, din cauza folosirii instalațiilor de aer condiționat.
„În luna august a anului trecut, de exemplu, am plătit aproape 9.000 de lei, din cauza aerului condiționat. În noiembrie, de exemplu, văd că factura a fost de aproape 7.500 de lei”, a declarat oficialul citat.
Puteți consulta integral acordul-cadru și contractele pentru energie electrică încheiate de DGA cu RCS-RDS:
Aproape tot Masivul Retezat a ajuns, printr-o retrocedare cu repetiție, în patrimoniul grupului de firme controlate de Gerald Schweighofer. Aproape 800 de hectare din uriașa suprafață au sfârșit, printr-o operațiune comercială prin care au fost evitate taxele, în proprietatea unei firme a grupului de procesare a lemnului. Care s-a apucat de tăiat.
Personajul-cheie al întregii afaceri a fost o bătrână pe nume Maria Kendeffy, nora unui nobil maghiar ce stăpânea, împreună cu fratele său, peste aproape toată Țara Hațegului.
Statul român îi despăgubise, în anii 1930, atât pe socrul femeii, groful Gabor Kendeffy, cât și pe fratele acestuia, Ludovic Kendeffy, după ce, în urma reformei agrare din 1921, le luase o mare parte din proprietăți. Cu toate acestea, Maria Kendeffy a cerut și a primit mii de hectare de pământ în anul 2006, fără ca cineva să verifice în arhive dacă nu cumva acel teren mai fusese plătit o dată.
La câteva luni după ce ginerele său a cerut în numele ei retrocedarea, femeia - care avea 85 de ani și era internată într-un azil din Viena încă de la finele lui 2005, când a fost depusă cererea - a devenit proprietara a 12.000 de hectare de pădure și pășune în Retezat.
La scurt timp după ce a fost împroprietărită, bătrâna din azilul vienez și-a deschis o firmă și a adus terenul aport în natură la capitalul ei social. S-a născut astfel Belforest Explorer SRL, al cărei scop inițial a fost transferarea acestor păduri printr-o tranzație scutită de impozit către firmele controlate de Gerald Schweighofer.
Acest lucru s-a întâmplat prin preluarea acțiunilor firmei de către două companii controlate și reprezentate chiar de Gerald Schweighofer, tranzacție perfectată chiar sub semnătura omului de afaceri austriac.
Din contractul de cesiune a părților sociale ale societății reiese că miezul tranzacției era lemnul din pădurile de pe cele 800 de hectare, aflate la marginea Petrilei și în afara Parcului Național Retezat.
Direcția Națională Anticorupție a investigat sumar retrocedarea, însă prefectul de atunci al județului Hunedoara, sub semnătura căruia bătrâna din azilul vienez a fost reîmproprietărită, a primit neînceperea urmăririi penale.
Astăzi, grupul de firme Schweighofer admite că, nefiind parte din vreun parc natural, a „tăiat la ras” din pădurea aparținând Belforest Explorer SRL. Doar 40 de hectare, spune Schweighofer. Restul de pădure defrișată ar fi fost tăiată de ceilalți proprietari din zonă, care n-au legătură cu grupul.
(Arborele genealogic al familiei Kendeffy, prezentat cu VIS - Visual Investigative Scenarios, tool dezvoltat de occrp.org.)
Prin Reforma Agrară de la 1921, cei doi frați Kendeffy, Ludovic și Gabor, au rămas fără mai toate proprietățile din Țara Hațegului. Jumătatea lui Ludovic a fost luată direct de statul român, după ce omul a ales să plece din România și să fie declarat ceea ce istoria numește „absenteist” sau „optant”.
Pe cealaltă jumătate, a lui Gabor, statul s-a făcut mai întâi co-proprietar, iar apoi i-a luat-o cu totul. Pădurea acestuia a ajuns, în anii 1940, să fie exploatată de Ocolul Silvic de stat.
În schimbul naționalizării moșiilor Kendeffy, statul român a plătit, prin Fondul Agrar, aproape jumătate de milion de coroane aur. Tone de aur pur la valoarea în bani de atunci.
Bani pe care i-a și primit, după cum reiese din arhive.
Nemulțumit de despăgubirea primită, Ludovic Kendeffy a dat în judecată statul român la Tribunalul Arbitral Mixt Româno-Ungar de la Paris.
Aici, groful fugit din Transilvania recent alipită la România Mare a câștigat încă o dată pe-atât.
NOTĂ: Toate aceste documente se află în original în arhiva Tribunalului Arbitral Româno-Ungar de la Paris.
Ludovic Kendeffy s-a pierdut în lumea largă, însă fratele său, Gabor Kendeffy, a rămas în România. S-a căsătorit cu Suzanna Banffy, și ea din familie de nobili, și a avut doi urmași, Nikolaus și Elek.
Zeci de ani mai târziu, o femeie pe nume Maria Kendeffy, nora grofului Gabor Kendeffy, îl mandatează pe ginerele ei, Vilmos Pongracz, să facă diligențele pentru recuperarea proprietăților Kendeffy din Țara Hațegului.
Împreună cu fiica ei, Maria Kendeffy reconstituie suprafețele de teren din Masivul Retezat peste care au stăpânit înaintașii lor și-apoi, chiar înainte de a le cere înapoi statului român, le împart. Maria Kendeffy devine astfel unicul titular de drept de proprietate asupra moșiei Kendeffy, adică, în principiu, asupra Masivului Retezat din Carpați. La vârsta de 85 de ani.
Împuternicit de soacra sa, Vilmosz Pongracz cere autorităților locale din Retezat, la sfârșitul lunii noiembrie 2005, retrocedarea domeniilor Kendeffy. Peste 12.000 de hectare de pădure, pășune și „stâncărie”. Aproape tot Masivul Retezat.
Mai jos, cu titlu de exemplu, cererea către autoritățile locale din comuna Pui.
Deși în noiembrie 2005 au fost depuse acte de proprietate scrise într-o limbă străină și dintr-o vreme în care suprafața terenului se exprima în jugăre și nu în hectare, cererea formulată în numele bătrânei Maria Kendeffy ajunge pe masa Comisiei județene de fond funciar din Hunedoara în 7 iunie 2006, adică după puțin mai mult de jumătate de an.
Retrocedare made in România
În ședința comisiei însărcinate să decidă în legătură cu retrocedarea a fost ridicată problema timpului scurt pentru a verifica actele anexate cererii, însă prefectul de-atunci, Marius Cristian Vladu, a fost de neînduplecat: retrocedăm.
Conform procesului-verbal al respectivei ședințe, însuși prefectul Vladu propune colegilor săi validarea suprafețelor de teren fix așa cum au fost ele cerute.
„Propunem amânarea”, i se răspunde prefectului, pe motiv că în cartea funciară a unora dintre acele suprafețe apare precizarea „reforma agrară”, semn că pământul fusese confiscat de stat și proprietarul despăgubit.
„Sunt arhive la București sau Cluj pe care nu le-am verificat, timpul a fost destul de scurt. Nu am avut timp să le verific”, îi răspunde prefectului reprezentantul Direcției Silvice Hunedoara în Comisia Județeană de Fond Funciar.
„Trebuie să primească mai mult teren decât au cerut, eu cred că e de foarte mult bun simț. Pe cale civilă le poate dobândi și peste zece ani”, spune, în discuție, prefectul, după ce anterior îi dăduse dreptate avocatului Mariei Kendeffy, care, în mod natural, se opunea amânării.
„Cineva ne induce în eroare. De ce să nu validăm suprafața? (...) Am așteptat șase luni, trebuie să validăm. Se dorește să se întârzie punerea în posesie”, continuă prefectul.
Reprezentantul Guvernului în Hunedoara are grijă chiar să nu se mai exploateze lemn - din stenogramă nu e clar dacă se tăia legal sau ilegal - pe terenul ce urma să fie retrocedat Mariei Kendeffy.
Dialogul integral poate fi citit în stenograma ședinței comisiei, pe care o publicăm integral. Discuția despre moșia Kendeffy începe la pagina 7 și se întinde până la pagina 9.
Bătrâna din azil intră în afaceri
Recent devenită proprietar al Masivului Retezat, Maria Kendeffy, împreună cu o nepoată de unchi pe care, coincidență, o cheamă fix la fel, Maria Kendeffy (aceasta din urmă stabilită în Belgia, lângă Bruxelles), deschid în România o firmă: Belforest Explorer SRL.
Nu înainte de a face o evaluare oficială a terenului primit în urmă cu câteva luni în zona Petrila.
Cele două Maria Kendeffy, prima născută în 1920, cea de-a doua în 1934, lucrează prin mandatari și rezolvă, în iunie 2007, cel mai important act: actul constitutiv al societății.
Documentul are mai mult de 20 de pagini. Cel puțin jumătate dintre acestea conțin o motivare conform căreia, teoretic, în opinia fondatorilor firmei, aducerea unei părți din terenul deținut de proaspăt împroprietărita Maria Kendeffy ca patrimoniu în natură al firmei ar trebui să nu fie impozitată.
La vârsta de 87 de ani și câteva săptămâni, dintr-un azil-spital din Viena, Maria Kendeffy punea pe picioare, câteva mii de kilometri mai la est, în Harghita, o firmă ce avea capital social aproape 800 de hectare de pădure în Retezat. Valoarea nominală a părților sociale ale firmei era de peste două milioane de euro.
Aventura bătrânei Maria Kendeffy în business-ul mare se termină după o lună și puțin. În virtutea rudeniei, în august îi cedează participația în Belforest Explorer SRL nepoatei sale și iese din firmă.
După nici un an, în 7 iulie 2008, cealaltă Maria Kendeffy, din Belgia, rămasă asociat unic al societății, își vinde acțiunile către două companii din grupul Schweighofer.
SPB Beteilingungsverwaltung și Schweighofer Liegenschaftsverwaltung Gesellshaft m.b.H. cumpără cu trei milioane de euro acțiunile de la Maria Kendeffy.
Între clauzele contractului se regăsește și una referitoare la pădurile ce reprezentau capitalul social al firmei:
„Terenul poate fi exploatat în conformitate cu reglementările forestiere în vigoare (...), nu au fost executate curățări sau exploatări în afara amenajării aprobate, nu este în zona regiunilor protejate - Rezervația Naturală din România sau European Nature 2000 și nu are nicio restricție specială referitoare la exploatare.
Ambele companii care cumpără acțiunile Belforest Explorer SRL sunt reprezentate de însuși Gerald Schweighofer.
Odată intrată în patrimoniul Schweighofer, compania se mută din județ în județ și se topește în grupul de firme controlat de omul de afaceri austriac.
Bătrâna din azil
Încă de când a semnat primele acte pentru recuperarea proprietăților Kendeffy din România, Maria Kendeffy avea domiciliul în Viena, în Burgerspitalgasse nr. 1.
Reporterul Centrului de Investigații Media a mers, în 21 iulie 2016, la adresa din Viena. Aici, sub titulatura de Haus Malta, funcționează un azil-spital operat de Ordinul Maltez.
Femeia, în vârstă de 96 de ani la acel moment, avea salonul la etajul II al clădirii și era într-o stare avansată de degradare fizică și psihică. Mărturie a prezenței sale acolo este o listă cu numele pacienților și frecvența cu care trebuie să li se facă analizele cardiace.
Din descrierea centrului de îngrijire rezultă că, în ultimii ani, a fost unul dintre locurile de practică pentru studenți la „psihoterapie”. Din discuțiile cu angajații a reieșit că cel puțin jumătate dintre beneficiarii centrului suferă de afecțiuni psihice, în special cauzate de vârstă.
Reprezentanții instituției au refuzat să dea detalii punctuale despre starea de sănătate a Mariei Kendeffy, însă au precizat că aceasta nu mai poate comunica decât prin semne, aflându-se doar sub îngrijiri paliative.
„Este în această stare de mult, de foarte mulți ani”, au mai spus angajații centrului, în discuția cu reporterul CIM.
Din discuții a reieșit și că femeia a fost pusă sub interdicție, nemaifiind capabilă să ia decizii pentru sine, însă angajații au refuzat să precizeze când anume s-a petrecut acest lucru.
Tot neoficial, unul dintre angajați a spus că femeia se afla acolo de aproximativ 30 de ani.
Oficial, Haus Malta a refuzat să dea orice detaliu despre beneficiara Maria Kendeffy. Nici când a venit la azilul-spital din Viena, nici când a fost pusă sub interdicție.
Arhivele austriece păstrează însă informația conform căreia Nikolaus Kendeffy, soțul său și fiul grofului Kendeffy, a murit în februarie 1993 în același azil din Burgerspitalgasse nr. 1.
Epilog
Maria Kendeffy a murit în 25 martie 2017, în azilul-spital Haus Malta. În 7 aprilie 2017 trupul i-a fost incinerat, iar cenușa i-a fost depusă în cimitirul Feuerhalle Simmering, de pe Simmeringer Hauptstraße, lângă cea a soțului ei.
În 2009, Direcția Națională Anticorupție l-a cercetat pe prefectul Marius Cristian Vladu, însă, după ce l-a audiat, un procuror a decis să claseze cauza, prin neînceperea urmăririi penale.
Restul de teren primit de urmașii grofului Kendeffy a avut aproximativ același traseu: o mare parte din domeniu a fost adus ca aport în natură la capitalul social al firmei Rotunda SRL, despre care presa ultimilor ani a relatat pe larg.
Întrucât o parte din terenul retrocedat în 2006 Mariei Kendeffy se află astăzi în Parcul Național Retezat, Academia Română a atacat în instanță actele prin care descendenții grofilor Kendeffy au primit înapoi Masivul Retezat.
Procesul privind patrimoniul firmei Rotunda este încă pe rol.
În lipsa unui specialist în măsurători, pădurile firmei Belforest Explorer SRL nu sunt ușor de identificat, nefiind împrejmuite. Este cert însă că Schweighofer a tăiat la ras din aceste păduri. Suprafața actuală a fondului forestier deținut de Belforest Explorer este de 794 de hectare.
„Diferența de 2,2 ha în minus apare în contextul unui schimb de teren efectuat în 2013. Parte din suprafața în minus de 2,2 ha a fost tăiată la ras de către noul proprietar în 2014”, afirmă grupul Schweighofer, într-un răspuns oficial la întrebările CIM.
Oamenii de comunicare ai grupului afirmă că au tăiat din aceste păduri doar jumătate din cât ar fi avut dreptul.
„Proprietatea Belforest-Explorer S.R.L. nu se află amplasată în nicio arie protejată. De asemenea, în vecinătatea proprietății noastre există alte proprietăți private unde s-au făcut tăieri la ras. Aceste proprietăți nu aparțin Grupului Schweighofer. (...) Până la data prezentei, Holzindustrie Schweighofer a acționat exclusiv în conformitate cu prevederile amenajamentului silvic actual, intrat în vigoare în februarie 2009. Volumul recoltat a fost de 18.936 mc. Menționăm că, față de prevederile amenajamentului silvic, s-a recoltat cu 17.980 mc lemn mai puțin. Din acest volum, toate tăierile rase, respectiv o suprafață de 38,8 ha din totalul de 65,9 ha după cum prevede în mod specific amenajamentul silvic, au fost reîmpădurite. Aceste zone cu tăieri rase din proprietatea noastră au fost în întregime replantate în conformitate cu prevederile silvice și legislative, ultimele 6,9 ha în primavara anului 2017. Lucrările de recoltare au fost executate de către firme de exploatare autohtone, în baza contractelor de prestări servicii”, scriu reprezentanții grupului Schweighofer în răspunsul pentru Centrul de Investigații Media.
Doar patru dintr-o sută de bucuresteni care au mers acum jumătate de an să-și aleagă primarul au fost tineri de până în 24 de ani. La nivel național, ponderea tinerilor în masa celor care au votat la localele din 2016 a urcat puțin, dar puțin: până la un dezamăgitor șapte și puțin la sută. La parlamentarele abia încheiate a fost mai rău.
Este un accident? Greu de crezut. Raportul “Tinerii Europeni: Participare în viața democratică” plasează România pe ultimele locuri în ceea ce privește calitatea răspunsurilor la întrebările “Este democrația importantă?” și “Este votarea o obligație morală?”.
Într-o democrație, votul este unul dintre cele mai populare moduri de manifestare a civismului, ne spune, unanim, literatura de specialitate.
Așa de scăzut să fie gradul de civism al tinerilor în România zilelor noastre? Cine antrenează “muschiul civic” al copiilor români, cine e responsabil de formarea lor în această direcție? Ce metode folosește sistemul de învățământ, cel care ar trebui să fie principala “fabrica” de conștiinte civice?
Cum am ajuns la aceste numere mici, la acest dezastru? Și la ce ne asteptăm, din punct de vedere al implicării civice, de la generațiile de elevi care, în cațiva ani, odată cu majoratul, vor primi dreptul de a decide? Vor fi antrenați să se implice?
România a cunoscut, în primii ani după Revoluție, importante proteste de stradă. Imagini vechi, neclare, parcă dintr-o altă epocă, arată sute de mii de oameni în centrul Bucureștiului. Unii povestesc, nostalgici, că, la venirea Regelui Mihai în țară, un million de bucureșteni au ieșit în stradă să-l salute.
După anii 2000 s-a lăsat liniștea. Sunt multe explicații pentru această atrofiere a mușchiului civic. Deși în ultimii șase ani manifestațiile publice s-au mai întețit, ce-i drept, semn al unui val de entuziasm civic, urnele încă nu reușesc să-i atragă pe tineri.
Entuziasmul din stradă nu s-a transformat și în participare cetățenească activă. În vara lui 2016, la alegerile locale, gradul de participare la vot a fost de 48,44%. Între aceștia se regăsesc și 42 la sută dintre tinerii cu vârstă între 18 și 24 de ani, care au mers să-și aleagă primarul și consilierii. Un procent bunicel, dar încă prea mic în masa electorală totală: doar 7,11% dintre alegători au fost, la localele din 2016, tineri între 18 și 24 de ani.
Dacă-i punem lângă ei și pe cei între 25 și 34 de ani, ajungem la o pondere de doar 20,25 a alegătorilor sub 35 de ani în masa totală a electorilor de la localele de acum jumătate de an.
Practic, categoria de vârstă majoritară în stradă cu ocazia protestelor este o minoritate în rândul alegătorilor români. E-adevărat, ponderea lor în structura demografică pare mică, dar gradul lor de participare la alegeri este constant mai mic decât prezența generală.
Acum, la parlamentare, prezența a fost și mai mică. Tinerii cu drept de vot par și ei chiar mai dezinteresați de viitorul lor.
În decembrie 2016, din cei 1.501.624 de persoane cu vârstă între 18-24 de ani (conform datelor INS), au votat doar 437.073, adică puțin sub 30 la sută. Cam la fel și cu segmentul 25-34 de ani: dintr-un total de 2.679.803 oameni, au votat 879.504, adică în jur de 32 la sută, dar tot mai puțin de unu din trei. O medie a celor două statistici ne arată că 31 la sută dintre tinerii între 18 și 34 de ani și-au votat viitorul Parlament.
Ei bine, drama aici apare: cei mai în vârstă sunt mult mai harnici la vot, căci tinerii de mai sus reprezintă doar 18 la sută din totalul celor care au votat. Restul, peste 82 la sută dintre cei care au mers să voteze, sunt oameni de peste 35 de ani.
(Notă: Am ales să comparăm locale cu parlamentare pentru că, în ambele tipuri de scrutin, nu pot vota decât cei aflați acasă ori stabiliți legal în străinătate.)
În acest context, Septimius Pârvu, expert în bună guvernare și procese electorale și trainer la Școala pentru Democrație, spune: "Dacă te uiți la nivel european, cam ăsta-i trend-ul. (...) Cred că una dintre cauze e că nimeni nu-i expune pe tineri. În afara orașelor mari, poate nici acolo, n-ai implicarea în sensul educării civice, a unei culturi politice chiar, aș zice. Cred că, de multe ori, și tinerii care aderă la partidele politice o fac mai mult din interes decât din idealism că pot face ceva sau că simpatizează doctrina. Plus că este, cred, o chestie generalizată care ține de ofertă. Mi se pare că tineretul nu este un subiect de policy, nu este un subiect în campania electorală a niciunui partid, eu nu am auzit pe cineva să vorbească despre prioritățile tinerilor. Au vorbit unii-alții de șomaj, dar este o chestie marginală. Atât timp cât nu ai un partid, nu ai un candidat care să fie atractiv din perspectiva tinerilor, n-o să ai nici prezență”.
Și Vlad Ștefan, președintele Consiliului Național al Elevilor, are cam aceeași părere. "Din păcate, în România, ne aflăm într-o criza a reprezentativității, cauzată atât de lipsa de implicare a societății și conștientizare a drepturilor și obligațiilor cetățenești, dar și de lipsa unor candidați integri, asumați, care să reprezinte interesele cetățenilor prin prisma doctrinelor politice bine conturate”, opinează Ștefan.
Sigur, e multă dezamăgire, chiar blazare. Dar mai e ceva.
Educația din România, rușinea Europei
Într-un studiu internațional numit Citizenship and Education in Twenty-eight Countries Civic Knowledge and Engagement at Age Fourteen apare următoarea frază: O educaţie de calitate nu este benefică doar pentru dezvoltarea socio-economică a unei ţări, ci şi pentru contribuţia ei la democraţie. Educaţia le permite cetăţenilor să înţeleagă mai bine problemele cu care se confruntă ţara, să evalueze soluţiile pe care partidele şi politicienii le propun și să poată propune ei înşişi astfel de soluţii, precum şi să aibă o participare mai bună la viaţa publică.
În România, dreptul la educație este garantat de Constituție. Cu toate astea, ipocritul stat român nu respectă cerința alocării către Educație a cel puțin 6 la sută din PIB, cerință specificată clar în articolul 8 din Legea Educației Naționale (LEN). De asemenea, în ceea ce privește bugetul Educației, într-un raport recent al Consiliului Național pentru Finanțarea Învățământului Superior, trendul descendent al sumelor alocate, ajustate în raport cu inflația, a continuat în ultimii ani. Dar acesta nu este singurul articol din Legea Educației Naționale care este încălcat în prezent.
Nici comparațiile în timp cu celelalte țări nu oferă o perspectivă încurajatoare. România este pe un trend stabil sau de înrăutățire pentru o parte dintre indicatorii importanți, după cum reiese și din concluziile conferinței Educație, bună guvernare, securitate națională. Cu o rată de părăsire timpurie a școlii pentru cei între 18 și 24 de ani de 19,1 la sută, România ocupă locul trei în UE, după Spania si Malta, în timp ce universitațile din România nu au loc nici măcar în primele 500 din lume.
De asemenea, la vârste mai mici, conform studiului comparat Programme for International Student Assessment (PISA), realizat de OECD și aplicat elevilor de 15 ani, cand vine vorba de performanțele elevilor de a citi și a înțelege conținutul textelor scrise, ne aflăm mult sub media UE28 și la valorile de mijloc și la zona de vârf. Avem, așadar, probleme grave.
Cum am ajuns aici?
Poate pentru că "în Ministerul Educației (...) 80% dintre funcții sunt ocupate de aceiași oameni de cel puțin 22-23 de ani. Oameni pe aceleași funcții. Vorbesc de directorii de jos, pe care nu-i vedem”. Declarația de mai sus îi aparține lui Liviu Pop, senator PSD și fost stăpân peste domeniu.
”Din incompetență și impostură, combinate în doze letale, diriguitorii de sistem - în primul rând clasa politică - au ținut cât au putut de apăsat piciorul pe frână, menținând un status quo convenabil controlării și influențării oamenilor, îndeosebi în punctele relevante ale ciclurilor electorale. Și, deopotrivă, pentru că societatea - în primul rând părinții și profesorii - s-a complăcut doar în a se lamenta, asemenea pildei din povestea drobului de sare, în loc să sprijine acțiunea tranșantă în favoarea schimbării paradigmei Educației, răspunde Marian Staș, expert în educație, atunci când îl întrebăm cum a ajuns școala românească în halul ăsta.
Educație civică? Da' pentru ce?
Conform unei recomandări din 2006 elaborată de Consiliul şi de Parlamentul European, competenţele sociale şi civice sunt considerate esenţiale la nivelul cooperării educației pentru cetăţenii ce trăiesc într-o societate a cunoaşterii. În viziunea europeană, ele se numără printre cele opt competențe cheie.
De asemenea, unul dintre obiectivele principale ale Strategiei UE cu privire la Tineri pentru anii 2010-2018 este încurajarea cetăţeniei active, incluziunea socială şi solidaritatea dintre toţi tinerii, pe ideea că educaţia civică cuprinde patru aspecte principale: (a) alfabetizare politică, (b) gândirea critică şi aptitudinile analitice, (c) atitudinile şi valorile şi (d) participarea activă.
Potrivit studiului Eurydice, Educaţia civică există sub forma unei discipline distincte atât în educaţia primară, cât şi în cea secundară în Estonia, Grecia, Spania, Franţa, Portugalia şi România.
Franţa şi Portugalia introduc educaţia civică încă de la cea mai fragedă vârstă (6 ani). Cu toate că perioada în care se predă educație civică diferă de la un stat la altul, exemplul cel mai fericit este cel al Franței: materia le este predată elevilor în toți cei 12 ani de studii preuniversitare.
România încearcă, dar e încă departe
La noi, ”Educația civică” sau ”Cultura civică” este materie obligatorie pentru clasele a III-a, a IV-a, a VII-a și a VIII-a. Pentru ceilalți ani de studiu există diverse opționale din zona științelor socio-umane, care toate-și propun să creeze „ansambluri de cunoştinţe, deprinderi şi atitudini care urmează să fie formate până la finele şcolarităţii”.
Pentru clasele primare avem programe inca de anul trecut. La cele de gimnaziu se lucrează după un nou plan cadru aprobat pe 5 aprilie 2016.
Doar că, veți vedea, sistemul persistă în același și aceleași erori. Vă mai amintiți ce spunea mai sus Liviu Pop?
Învață cineva ceva din educația civică?
”Școala continuă să joace un rol marginal în formarea și informarea elevilor pe aceste teme, ceea ce înseamnã că atinge în mică măsură unul dintre obiectivele sale: acela de pregătire a viitorilor cetățeni. Mai mult, îndepărtarea adolescenților de politicã și civism crește odată cu vârsta, „ceea ce este cu totul anormal”, crede Ovidiu Voicu, directorul Departamentului de Politici Publice al Fundației pentru o Societate Deschisă, citat într-un studiu privind Predarea educației civice.
O altă caracterizare a întregului sistem de până acum găsim și în studiul Impactul Educației Civice în rândul cetățenilor tineri din România(2013) unde se concluzionează că educația civică din țara noastră ”este promovată doar verbal și teoretic ceea ce duce la o respingere a ei din partea elevului”.
De cealaltă parte, inspectorul general pentru științe socio-umane, Eugen Stoica, afirmă că „există un progres de la an la an, însă sursele progresului sunt multiple”.
”Nimic și niciun sistem nu se poate clădi peste noapte, n-ai cum să clădești”, adaugă, defensiv, Stoica.
Manuale secolului trecut
Andrei Zlătescu, profesor universitar român, a făcut o Analiză a manualelor de cultură civică pentru Centrul de Resurse Juridice, în cadrul proiectului ”Educația fără discriminare este și treaba mea!”. Analiza manualelor și a curriculei de gimnaziu pentru disciplina educație civică s-a realizat din perspectiva educației pentru drepturile omului şi diversitate, prin identificarea elementelor referitoare la gen, etnie, religie, orientare sexuală și dizabilitate prezente în interiorul lor, așa cum se precizează în cercetare.
Zlătescu a înțeles că elevii de gimnaziu învață, în prezent după manuale de cultură civică vechi de 16-17 ani, manuale care nu au mai fost niciodată revizuite și adăugite, ci doar retipărite.
“Abordarea enumerativă, de bifat numai la nivelul includerii formale, exprimările vagi, incomplete sau chiar inexistente cu privire la evenimente relevante pentru sau din istoria minorităţilor etnice, sexuale, religioase, drepturile persoanelor cu dizabilități si drepturile femeilor sunt un element comun în evaluarea textelor manualelor”, conchide Zlătescu.
Elevii cer inovare...
Diana, eleva în clasa a XI-a la CN Ion Creangă, vrea ca educația civică să fie o materie cu o mai mare valoare practică și fără notare. ”Util ne-ar fi acum, la liceu pentru că suntem aproape de perioada în care trebuie să votăm și trebuie să știm pe ce ne putem axa sau ce anume să ascultăm, ca să știm ce să votăm. Eu o văd mai mult ca pe o materie informativă, care să te ajute să te dezvolți și să înțelegi ce se întâmplă de fapt în societate și în lume. În niciun caz nu o văd ca pe ceva ce trebuie să înveți ca să iei o notă, că devine un stres, o altă materie la care trebuie să învăț, și după ceva timp uit, gândind că nu e ceva ce-mi folosește”.
Laura Borbe, profesoară de discipline socio-umane din anul 1995, crede că în centrul programelor școlare ar trebui să fie elevul. “Cel care învaţă este elevul, deci programa ar trebui să ţină cont de nivelul de vârstă, de specificul vârstei şi de standardele de performanţă pe tematica aceasta, standarde care ar trebui să pornească şi ele de la descrierea a ce fel de cetăţean ne dorim.”
… dar cine să le-o dea?
Ca în orice stat, totul pornește de la planurile-cadru alcătuite din materii de trunchi comun, adică obligatorii, și materii din curriculumul la decizia școlii, adică opționale. Aceste planuri-cadru stabilesc disciplinele și numărul de ore, iar mai apoi, în baza lor, în cadrul unor grupuri de lucru, sunt construite programele școlare pentru fiecare disciplină în parte.
Grupurile de lucru sunt coordonate de obicei de către inspectorii generali ai domeniilor. De educația civică se ocupă defensivul Eugen Stoica, director în Ministerul Educatiei din anul 2000 și inspector general pentru stiinte socio-umane.
Vă amintiți ce spunea mai sus fostul ministru Liviu Pop despre cei uitați prin minister, da?
Stoica este profesor de științe socio-umane la Colegiul Național "Iulia Hașdeu" din București și vicepreședinte al Comisiei Naționale pentru Stiințe Socio-Umane.
(Când nu participă la întâniri cu reprezentanți de MLM-uri (afaceri cu structură piramidală), Stoica este omul care gestionează educația civică în România. În fotografie, în centru, Eugen Stoica. Lângă el, cu sacou maro, Ioana Enache, managerul Amway România&Bulgaria.)
Sub coordonarea lui Eugen Stoica au fost elaborate și programele aflate în vigoare. Adică cele criticate de elevi și care-i scot din minți pe profesori precum Laura Borbe.
Așadar, elevii de gimnaziu studiază astăzi după planuri-cadru aprobate acum aproape 15 ani sub bagheta lui Stoica. Ministerul a modificat anul trecut planurile-cadru si curriculumul scolar pentru învățămantul primar. Acum vine rândul schimbării și la gimnaziu.
Prin urmare, Ministerul Educației a adoptat un nou plan-cadru, în prima jumătate a anului 2016, rezultatul fiind suma mai multor dezbateri pe acest subiect.
Nici n-a apărut bine, că noul plan-cadru a stârnit deja destule controverse. În principal pentru că, spun criticii, el reprezintă o soluție de compromis și nu o schimbare, așa cum ar fi de dorit.
În acest sens, Marian Staș, unul din specialiștii care au făcut o propunere oficială pentru un noul plan-cadru, caracterizează varianta aprobată ca fiind un rateu strategic impardonabil.
“Conservă modelul curricular depășit de mult de realitate”, spune Staș, profesor la Universitatea Harvard. „Una e ca mii de școli și sute de mii de elevi și profesori să execute un tabel unic-cămașă de forță-pat al lui Procust, și cu totul altceva ca școlile să învețe curajul de a-și deschide oferta curriculară în funcție de nevoile specifice ale comunităților lor”, continuă el.
(Despre planul-cadru și despre modul în care a evoluat în forma adoptată găsiți mai multe în editorialele EduDor: Ce trebuie să știi despre planurile cadru, Planurile cadru, faza pe echipe și Planul cadru la gimnaziu – procesul și soluția.)
Cum câștigi olimpiada de Educație civică?
De multe ori, centrul sistemului de învățământ, elevul, este pierdut undeva pe drum între structură, teorie și modalitatea de transmitere a informației. De aici și discrepanțele de percepție între ce-și propun oamenii mari și ce așteaptă miezul sistemului, adică elevul.
Am intervievat mai mulți elevi sau proaspăt absolvenți care au trecut prin materia educație civică. Răspunsurile nu au venit în susținerea calității materiei, ci au subliniat, mai degrabă, disfuncționalități ale sistemului.
Printre răspunsurile cele mai frecvente am avut așa:”țin minte pentru că am făcut și la … (istorie, română etc.”, ”nu țin minte mare lucru”, ”țin minte vag legile copilului”, ”aș vedea-o cu multe exemple practice, nu doar cu teorie”.
De exemplu, Irina, elevă în clasa a XII-a la Goethe, spune: ”Sunt prost puse materille astea în a VIII-a. Așa, nici profesoara nu acorda o mare atenție materiei acesteia, predând alte chestii și considerându-le pe acelea mai importante. Și nici noi. Era doar o oră în plus în orar. De obicei se făcea numai altceva, ea preda câteva chestii și ne lăsa liberi, zicând că nu e o materie care ne trebuie, nu e o materie esențială. Și așa, nimeni nu asculta, chiar dacă ne-ar fi interesat.
Am observat, paradoxal, că și profesorii confirmă ce spun elevii. Unul dintre profesorii intervievați ne-a spus că, în clasa a 8-a, cultura civică „era înlocuită, neoficial, cu o ora de istorie, atunci când evaluarea națională avea și istoria ca disciplina de examen”. Un altul povestește, amuzat, cum, într-o altă școală, profesorul logoped a predat asta, chipurile pentru că avea nevoie de ore la catedra”. Făcea, de fapt, ore suplimentare, pentru a-și rotunji veniturile, ne lămurim continuând discuția.
Laura Borbe, profesor de educație civică, atrage atenția asupra câtorva minusuri și plusuri cu privire la ce s-a întâmplat până acum cu această materie în școli.
”Minusuri - rupţi de realitate, economie de piaţă, comunitate, obsedaţi de ierarhie, obedienţi, incapabili de a gândi cu propria minte, fie că e vorba de profesor, elevi. Sunt foarte supărată, îmi doresc să ies din sistem cât mai curând posibil, aşa că mă opresc. Plusuri - mici insule de normalitate, programe pe care diferite asociaţii sau ong-uri au reuşit să le implementeze, cu eforturi supranaturale, în sistem”, ne povestește, mânioasă, profesoara.
Am vorbit cu unul din olimpicii materiei Educație civică. Ștefan Samara. El a câștigat Olimpiada de Educație civică din anul 2003, pe când era elev în clasa a patra la Şcoala generală nr. 2 Olteniţa, județul Călărași. Chiar și el ne-a spus că este ”o materie importantă, cu condiția să aibă continuitate”.
”Dacă vezi chestiile pe care ți le explică profesorul undeva, în jurul tău, e ok. Eu, olimpic, nu văd asta. Deci are, zic eu, aplicabilitate și utilitate zero. Comentând și faptul că mi-a zis profesoara să merg. Mi-a folosit în sensul că am primit de la primărie o alocație timp de un an. Eram prea mic ca să realizez mare lucru.
”Și totuși, dacă asta crezi, cum ai câștigat olimpiada?”, l-am întrebat. ”Sincer, îți spun sincer!, am scris acolo ce pregătisem acasă cu mama”. No comment.
Cât investim în civism?
Pentru a ne face o idee asupra cheltuielilor per capita în învățământul preuniversitar, avem în vedere datele puse la dispoziție de organizația Salvați Copii în cadrul unei analize exhaustive asupra bugetului copiilor.
Tot de la Salvați Copiii înțelegem că un calcul detaliat privind investiția în educație civică e aproape imposibil de realizat, întregul mecanism fiind dificil și specialiștilor în finanțării publice.
“(...) modalitățile de determinare a finanțării complementare pentru învățământul preuniversitar rămân, de multe ori, neclare sau lipsite de transparență, fac acest domeniu extrem de vulnerabil la capacitatea și disponibilitatea fiecărei autorități locale de a asigura minimul sau maximul de finanțare pentru educație” - Studiul exploratoriu - Analiza bugetului copiilor, făcut de Salvați copiii.
Statul nici măcar nu știe câți profesori predau educație civică și câți elevi beneficiază de această materie. Răspunsul ministerului, adică al profesorului Eugen Stoica, a fost că nu există o asemenea statistică.
Am găsit, totuși, la grămadă, numărul total de elevi înscriși în învățământul primar și gimnazial.
Specialiști la schimbări de formă, repetenți la inovare pe fond
Deși nu există date elementare despre cine și ce în studiul educației civice, prima schimbare pe care o aduce noul plan-cadru este să desființeze, practic, materia la gimnaziu, și să aducă în loc patru noi materii obligatorii, câte una pentru fiecare an de studii.
Ar urma să avem gândire critică și drepturile copilului în clasa a cincea, educație interculturală în clasa a șasea, educație pentru cetățenie democratică în clasa a șaptea și educație Educație economico-financiară în clasa a opta.
Gândirea critică ne face să ne întrebăm cum a fost luată această decizie când nu există date privind numărul de profesori care predau materia.
Elevii, nu știm câți dintre ei, vor avea, așadar, șase ani de materii obligatorii sub tema ”educație socială”. Nu-i va mai zice, așadar, cultură civică/educație civică. Haos!
Eugen Stoica ne-a precizat că au fost preluate elemente din “programele de succes” ale unor cursuri opționale, cu mențiunea că “nu sunt copy/paste din vechile programe”.
Așa să fie?
Inspectorul general mai spune că educația pentru cetățenie ”nu poate fi făcută fără elemente legate de viziune asupra societății democratice și constituționalism, ori aicea preluăm și elemente din vechea programă”.
„Fiecare programă are elemente de noutate, iar unele în proporție și mai mare“, ne spune eternul Stoica.
Pare mulțumit. Profesorii însă vociferează. Aceeași Laura Borbe, profesoară la Liceul Teoretic Mihai Eminescu din Cluj și membru al Fundației „Noi orizonturi”, nu se așteaptă la minuni de la grupul de lucru pentru noile programe educaționale.
”Nu am mari aşteptări, din câteva motive: (a) selecţia celor care lucrează la aceste programe, deşi a fost realizată transparent (în sensul în care au fost publicate locurile vacante și criteriile de selecţie pe site), a favorizat aceleaşi persoane care au mai lucrat pe programe. Și, dacă ele nu mai sunt bune şi nu au fost, de ce am crede că aceiași oameni pot produce a doua oară ceva mai bun? (b) nu ştiu să existe studii longitudinale serioase pe populaţia şcolară din România, care să fundamenteze imaginea a ceea ce vrem să fie cetăţeanul român în sec XXI sau, dacă există, nu ştiu dacă cei care construiesc curriculum-ul, vor ţine cont de ele”, spune profesoara din Cluj.
Grupul de lucru care a lucrat online și prin telefon
Un membru al grupului de lucru pentru educație civică, Alina Baraian, ne-a povestit că ședințele grupului de lucru se fac telefonic, pentru că „majoritatea ne cam cunoaștem”.
”A fost schimb de idei între noi...Era ok dacă ne-am fi întâlnit, altfel te pui de acord față în față decât pe email sau telefon. Dar asta este situația”, continuă, resemnată, Alina Baraian.
Grupul de lucru pentru noua curriculă a disciplinei educație socială este alcătuit din 20 de membri. De la reprezentanți de licee sau colegii și până la membri ai Centrului Național de Evaluare și Examinare, ai Institutului de Științe ale Educației, ai inspectoratelor școlare sau ai mediului universitar.
Selecția grupului de lucru s-a făcut în urma unui apel național adresat “tuturor celor care ar fi dorit să facă parte din aceste grupuri de lucru”, după cum ne precizează inspectorul general Stoica.
Doritorii au putut să se înscrie pe platforma mon.edu.ro, iar după aceea au fost evaluați de Ministerul Educației și Cercetării și de Institutul de Științe ale Educației.
“Oricum există criterii, există o metodologie, evaluarea s-a făcut de către reprezentanții MEC, cei care au atribuții pe disciplina respectivă, de cele mai multe ori cu reprezentanții de la ISE”, ne spune Eugen Stoica.
Inspectorul Eugen Stoica ne povestește că a existat ”o anumită libertate din partea coordonatorilor de a lucra în cadrul grupului, deci s-a putut lucra online”.
”Eu am agreat foarte mult această idee pentru că, lucrând online, nu eram legat de un termen anume, am constituit chiar niște subgrupuri în cadrul grupului mare și s-au propus sarcini de lucru, se lucrează individual. A existat chiar și o anumită grupare a unor colegi, la un moment dat, în cadrul acestor subgrupuri”, continuă Stoica.
Este însă contrazis de unul dintre colegii săi, care, din motive evidente, a dorit să rămână anonim. Ne-a mărturisit că și-ar fi dorit o altă abordare, considerând necesară o întâlnire în cadrul căreia să se stabilească o direcție comună, așa cum s-a procedat în alte grupuri. Acest lucru nu s-a putut deoarece, de fapt, „coordonatorul grupului, Eugen Stoica, nu avea timp”.
Aceeași sursă ne-a spus că a simțit că propunerile oferite nu au fost luate în seamă, și nu a fost doar feelingul lui.
L-am întrebat din nou pe Stoica despre cum se comunică în grupul pe care-l coordonează. „Nu scrie nicăieri (că trebuie să ne întâlnim, n.r.)”, ne-a răspuns veteranul inspector.
”Puteai să te întâlnești, să nu te întâlnești, puteai să te întâlnești la final. Nu există o metodologie de lucru a grupului de lucru. Există o metodologie a curriculum-ului, pe care noi o respectăm, dar nu cum lucrează fiecare”, se apără în continuare Stoica.
Munca în cadrul grupului de lucru nu este remunerată, a ținut să precizeze Eugen Stoica, e pe bază de voluntariat.
”Această activitate este totuși una la nivel național, poate fi marcată în CV-ul lor când aplică pentru anumite proiecte. Contează. Dar nimeni, nici coordonatorii, nici… deci este pe bază de voluntariat. Și apreciere profesională. Deci ei (membrii grupului de lucru, n.r.) se bucură de prestigiu, și cred că se bucură. Deci, totuși, sunt membru în grupul de lucru pentru elaborarea curriculum-ului național...”, nuanțează Stoica.
Revoluție, chiar și la fără frecvență
După ce ne explică avantajele lucrului de la distanță, Eugen Stoica anunță o revoluție în ce privește aplicabilitatea noilor materii: o treime din numărul orelor dintr-un an vor însemna practică.
”Noi vom face în privința asta o revoluție. Deci toate materiile de educație socială, de la gândire critică până la educație economico-financiară, au, să spunem, un modul de proiect educațional inclus, obligatoriu. Deci nu mai este opțional ca profesorul să facă sau să nu facă, deci este modul de proiect care reprezintă aproximativ o treime din totalul parcursului școlar, un an școlar ca număr de ore. Toate lucrurile astea vor aparea explicit la sugestii metodologice, apar la nivelul programei, la nivelul conținuturilor”, explică Stoica.
Există totuși voci din cadrul grupului care au o poziție diferită cu privire la acest subiect.
“Se doreste, într-adevăr, o parte aplicabila, dar mi se pare că e ca nuca-n perete. Cam așa. Sincer, mi se pare dificil pentru un copil de clasa a cincea să facă un proiect educațional/comunitar. Apoi, și în clasa a șaptea îl pui să facă acest lucru, reluând conținutul proiectului. În plus, profesorul român nu știe “să se joace”, adică să aplice metode și instrumente din educația non-formală, care ar fi utile în predarea acestor discipline. Ca urmare, după un an, copilul nu rămâne cu ceva concret”, opinează unul dintre colegii lui.
Pe hârtie, profesorii se formează
Oportunităţile de a fi pregătit ca profesor specialist în educaţie civică nu sunt încă des întâlnite. Stagii de pregătire sunt disponibile numai în Austria şi în Regatul Unit al Marii Britanii (Anglia), fie prin intermediul CPD (continuing professional development), fie prin programele iniţiale de educaţie a profesorilor.
În acest context, relevantă devine opinia lui Gabriel Bădescu: Se discută tot mai mult despre faptul că elevii români sunt printre cei mai slabi din Europa la testările PISA, singurul instrument ce permite comparaţii între peste 70 de ţări din lume. Se discută, în sfârşit, despre faptul că avem o rată abandonului şcolar ridicat şi singura din UE aflată în creştere. Nu se discută însă despre un alt fapt extrem de grav: peste 25% dintre şcolile din România au cel puţin un profesor care nu este calificat pentru a preda.
Când analizăm educaţia profesorilor, imaginea de ansamblu relevă faptul că sunt necesare mai multe eforturi pentru a consolida competenţele profesorilor în predarea educaţiei civice. Iar, conform sondajelor, profesorul distorsionează procesul de formare a competențelor, fie la nivelul persoanelor care au putere de decizie prin funcția ocupată - inspectori școlari și directori –, fie la nivelul elevilor.
Așa cum reiese din studiul „Predarea Educației civice în România”, profesorii care predau cultură civică sunt cei formați,de fapt, pentru predarea disciplinelor socio-umane, în special cei de istorie, iar de cele mai multe ori formarea inițială a profesorilor nu corespunde exigențelor predării culturii civice.
Există, în acest sens, un aspect clar pozitiv în noile programe: faptul că profesorii vor fi formați. Nu știm câți și cum, dar știm că cineva s-a gândit la asta.
„Asta e marea provocare. Degeaba fac o programă foarte frumoasă, degeaba vii cu un curriculum nou când nu ai și profesori capabili să-l susțină”, spune Eugen Stoica.
Într-adevăr, pe site-ul Ministerului Fondurilor Europene găsim ghidul Curriculum național obligatoriu actualizat pentru învățământul gimnazial, de unde aflăm că sunt disponibile 38,25 milioane de euro pentru un curriculum scolar modern, printre rezultatele scontate fiind și ”îmbunătățirea competențelor personalului didactic din învățământul pre-universitar în vederea promovării unor servicii educaționale de calitate orientate pe nevoile elevilor și a unei școli incluzive”.
În vederea formării profesorilor, vedem că solicitantul eligibil este Ministerul Educației și Cercetării Științifice, care poate aplica pentru aceste fonduri având ca parteneri de la agenții subordonate ministerului până la ONG-uri sau organizații sindicale.
Greu de crezut că Ministerul poate pierde un program pe care concurează singur, dar nu se știe niciodată.
Deși am solicitat ministerului, prin cerere pe Legea 544/2001, informații privind numărul profesorilor care au primit deja formare profesională cu privire la predarea educației civice, nu am primit un răspuns exact.
Despre cursurile de formare de până acum, un profesor de educație civică ne-a povestit așa: ”Suntem obligati să avem 90 de credite în cinci ani. Facem ce putem. De acum un an, de când nu mai sunt cursuri gratuite prin fonduri UE, trebuie să plătim. Puține cursuri m-au îmbogățit… am învățat mult mai multe la cursurile din programul youth in action (fostul comenius, actualul Erasmus+).
Ce urmează?
Programele sunt aproape gata. După ce se vor finaliza în cadrul grupurilor de lucru, ele vor fi supuse dezbaterii experților.
”Vom ajunge la un draft final care va fi supus dezbaterii publice. Mai există o etapa, un filtru: analiza. Există un aviz consultativ al comisiilor naționale ale disciplinelor, fiecare disciplină are o comisie națională. Dezbatere publică și avem feedback-ul din partea tuturor ca să zicem. Cu toate aceste observații sigur că definitivăm programul. Pe urmă, sigur, sunt demersuri administrative de promovare a programelor”, explică Eugen Stoica.
Din anul școlar 2017-2018, educația civică, așa cum o știm noi astăzi, va dispărea. Va fi înlocuită de patru noi materii, care ar trebui să ajute elevii să dobândească reflexe civice. Vor reuși noile materii ceea ce nu s-a întâmplat în anii din urmă, în condițiile în care „creierul” a rămas același?
Din experiența de până acum, din modul în care a fost privită educația civică până acum, am putea spune că mari speranțe nu sunt, deoarece cultura civică a fost considerată una din materiile orfane din sistemul de învățământ. E doar una dintre acele discipline care nu contează, pentru că la ea nu se dă examen. Nu se cere la admitere, deci poate foarte bine să fie înlocuită cu ceva mai util.
La finalul acestui an vor apărea noile programe. Dacă ele vor veni în ajutorul elevului, dacă-l vor ajuta pe profesor să înțeleagă ce predă, rămâne de văzut. Cert este că, atâta timp cât nu se zdruncină nimic din temelii, cât funcționăm în același ritm și cât încă ne sperie noul, prea multe nu vom avea de câștigat.
De pierdut putem pierde însă totul.
Imaginați-vă cum arată o țară cu oameni, dar fără cetățeni. Pare din ce în ce mai simplu, cu fiecare ciclu electoral.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Text: Daniel Chirilă - Funky Citizens
Editor: Ovidiu Vanghele - Centrul de Investigații Media
Acest material a fost realizat în cadrul „Concursului Google pentru tinere talente în jurnalismul de date”, implementat în România de câtre Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), în parteneriat cu Centrul de Investigații Media. Concursul este parte a proiectului „Datele schimbă jurnalismul”, pe care CJI în implementează cu sprijinul Google România.
Un bătrân a îmbogățit, la 15 ani distanță, două grupări penale cu legături în lumea politică.
Prima dată, omul a revendicat 9,8 hectare în Colentina și, pe acest teren, au făcut bani Nicu Gheară și Dumitru “Niro”, afaceriști controversați, ambii ridicați din lumea interlopă bucureșteană sub umbrela unui fost colonel de miliție care a murit brusc. Așa a apărut celebrul complex Europa, un paradis al crimei organizate.
După zece ani și multe legi schimbate, același moștenitor uită că a primit terenul și-l cere din nou. Spune că a greșit o virgulă și vrea acum de zece ori mai mult, dar se îneacă în birocrație.
Intră pe fir Grupul de la Monaco, prin rechinii imobiliari Dragoș Dobrescu și Elan Schwartzenberg, care-i cumpără drepturile litigioase și conving autoritățile să retrocedeze a doua oară. Mai mult și mai bine.
Generalul Gabriel Oprea este unul dintre beneficiarii finali ai retrocedării în două acte: un teren a ajuns și la el pe semnătura colegului de partid, primarul Neculai Onțanu, arestat și judecat în acest dosar. Generalul însuși este cercetat de procurorii anticorupție.
Azi, partea lui Niro din bazarul Europa este sub sechestru. La fel și parcela lui Oprea.
Bătrânul de la baza imperiilor
CHIABURUL. Pe bătrân îl chema Ioan Tudor Ionescu, a fost moștenitorul unei familii bogate și a murit acum 5 ani.
El și-a lăsat numele în acte, el este elementul comun.
Ionescu a fost urmașul unui chiabur cu proprietăți în satele de la marginea de est a Bucureștiului. Chiar și procurorii DNA, într-unul dintre referatele dosarului în care l-au arestat pe edilul Neculai Onțanu, au făcut o confuzie: au crezut că bătrânul a fost unul dintre descendenții lui Take Ionescu, marele politician antebelic. N-a fost așa însă. Bâtrânul se trage dintr-un moșier a cărui avere, confiscată de comuniști, a devenit o mină de aur pentru rechinii imobiliari ai tranziției.
SECVENȚA 1. Imediat după Revoluție, bâtrânul Ionescu revendică averea familiei. În vara lui 1992, este împroprietărit de comuna Dobroiești cu 9,8 hectare de teren în șoseaua Colentina, la numărul 456A. Haosul legislativ din domeniul retrocedărilor abia începea, iar cei care dădeau înapoi proprietățile naționalizate erau primarii de comune.
Se destrămau CAP-urile socialiste și existau doar procedurile unei legi de fond funciar din 1991. Oamenii erau reîmproprietăriți în baza unui simplu certificat de moștenitor și puteau primi maximum 10 hectare.
Ceea ce s-a și întâmplat la destrămarea CAP-ului Dobroiești, din comuna Colentina.
După un an, în 1993, bătrânul își vinde cele 9,8 hectare primite înapoi în Colentina.
Pe terenul său, parte din fosta moșie Fundeni, a apărut un templu al banilor negri. Arhitecții: o grupare cu rădăcini vechi în lumea interlopă bucureșteană. Atunci s-a jucat primul act din tunul imobiliar cu explozie întârziată.
SECVENȚA 2. Nouă ani mai târziu a început actul secund.
În 2001, Ioan Tudor Ionescu își amintește din nou că fosta moșie Fundeni din fosta comună Colentina a fost a familiei lui.
Și pentru că Bucureștiul, în expansiunea sa, înghițise deja Colentina, omul merge la Prefectura Capitalei și cere despăgubiri pentru terenul pe care uitase că-l primise deja în 1992 și-l vânduse un an mai târziu.
Prefectura direcționează cererea la Primăria Capitalei, dar, pe traseu, dosarul se înfundă câțiva ani. Bătrânul intră într-un slalom birocratic.
Ca să-i zăpăcească pe funcționari, Ionescu cere inițial despăgubiri în valoare de 4 miliarde de lei vechi pentru o construcție aflată la numărul 458 pe șoseaua Colentina, dar și pentru terenul de 9,8 hectare din jurul ei. Adică fix ce primise nouă ani mai devreme.
Face apoi o serie de notificări în care își amintește fel de fel de detalii ale proprietății la care spune că avea dreptul și, după atâta chin birocratic, în 30 iunie 2003 își vinde drepturile litigioase către o grupare celebră de rechini imobiliari și iese din schemă.
Cu cinci zile înaintea tranzacției, pe 25 iunie 2003, bătrânul își amintise însă un detaliu esențial: actele, spune el, îi dau dreptul la mult mai mult teren. Nu 9,8 hectare, așa cum pretinsese până atunci, ci 66,45. De șapte ori mai mult.
Explicația vine un an și jumătate mai târziu, în iarna lui 2004, între cele două tururi ale alegerilor generale: o virgulă pusă greșit l-a făcut să ceară 9,8 hectare în loc de 98, cât ar fi avut, chipurile, părinții lui în Colentina.
Funcționarii pe care Băsescu i-a lăsat la Primăria Capitalei după ce a ajuns președinte nu au văzut nimic în neregulă în actele bătrânului Ionescu. Astfel, în perioada februarie-aprilie 2005, în numele bătrânului Ionescu, gulerele albe obțin aproape 30 de hectare de teren în Sectorul 2 al Capitalei. Pe semnătura primarului general interimar, Răzvan Murgeanu (PDL). Repartiția propriu-zisă a celor 30 de hectare a făcut-o primarul de sector, Neculai Onțanu (PSD).
Cu toate astea, gruparea care a preluat litigiul lui Ionescu n-a fost mulțumită. Și pentru că nu a primit cât teren a cerut, a dat în judecată Primăria Sectorului 2. Dar nu înainte de a găsi și expertiza exact terenurile libere din Sectorul 2 pe care le dorea în schimbul drepturilor bătrânului Ionescu.
În 15 mai 2007, judecătorii înregistrează plângerea în numele lui Ionescu. Nu a contat că Direcția Juridică a primăriei lui Onțanu a transmis la instanță o întâmpinare în care notifica faptul că Ionescu primise deja chiar mai mult pământ decât avea tatăl său în actele de la 1948. N-a cântărit nici faptul că subalternii lor au explicat, fără echivoc, și povestea virgulei de milioane.
Edilul Neculai Onțanu și Toma Șutru, secretarul consiliului, au trecut peste toate argumentele și au mai retrocedat pe numele lui Ionescu, în iulie 2007, după doar trei termene, încă 9,6 hectare. Toate în zone de lux ale sectorului 2 precum Lacul Colentina, Grădina Icoanei, Lacul Tei sau Arena Națională. În acel moment, numai terenurile de pe lacul Conlentina valorau cel puțin 10 milioane de euro.
Bătrânul Ionescu a murit în 2011. Fiul său din Canada a renuțat complet la pretenții.
Dar cine sunt cei care s-au îmbogățit cu adevărat pe urma moștenitorului?
Gheară, “Niro” și băieții de la complexul Europa
Bătrânul Ionescu și-a vândut terenul de 9,8 hectare primit în 1992 cu patru milioane de lei, adică vreo 5000 de dolari la vremea aceea. L-au cumpărat un fost bișnițar din Ferentari în parteneriat cu un fost colonel de Miliție.
Primul e Dumitru Nicolae zis “Niro”, pe atunci tânăr afacerist.
Niro era deja înșurubat în terenurile din Colentina ale fostului CAP Dobroiești după ce, în ianuarie 1992, înainte de retrocedarea masivă către Ionescu, apucase deja, la o licitație, să cumpere 9000 de metri pătrați plus clădirile aferente.
Partenerul lui Niro a fost colonelul Constantin Salitră, ultimul șef al direcției Pașapoarte din cadrul Miliției comuniste. Niro descrie relația cu Salitră într-un interviu acordat în 2007 ziarului „România Liberă”: “Imediat după Revoluție, colonelul Salitră a deschis magazinul Europa (undeva lângă Gara de Nord) și m-a luat să coordonez activitatea economică. Mă considera ca un fiu, dar nu dorea să mă facă acționar și nici să-mi dea salariu. Îmi dădea doar bani cât să mănânc eu și ai mei”.
TEMPLUL EVAZIUNII. Pe terenul cumpărat de la Ionescu, Salitră și Niro ridică un complex numit ca buticul de la Gara de Nord. Din acel moment, Europa devine un fel de stat în stat, în afara oricăror reguli fiscale.
După câțiva ani de la asocierea cu Niro, în 1995, Salitră moare într-un accident de mașină. Niro preia terenul, afacerea Europa și moștenește totodată și relația lui Salitră cu Nicu Gheară. De fapt, „mentorul” Salitră a fost cel care a adus împreună în afaceri cele două legende interlope din București: firma care administra încă din 1993 complexul Europa era deținută de Salitră în parteneriat cu Gheară.
"Prima afacere adevarată am făcut-o atunci când m-am asociat cu colonelul Salitră și s-a construit Europa. Eu aveam 30%, iar el 70%. După moartea lui Salitră, in 1995, terenul a ramas al meu, este al meu și acum, dar magazinele le-am închiriat pe întreaga durată de viață a construcției unor chinezi. Nu vreau să intru în conflict cu ceilalți administratori ai spațiilor de acolo. Este extrem de dificil să administrezi la comun, iar eu am preferat să mă retrag. După retragerea mea a intrat în complexul Europa Nicu Gheară, cel despre care s-a spus că a tocmit, ulterior, ucigași profesioniști ca să mă lichideze", povestea Niro în același interviu dat lui Tiberiu Lovin în 2007.
Ridicat fără autorizație, complexul Europa a devenit în anii `90 locul preferat de cumpărături al românilor cu venituri sub medie, dar și poarta de aprovizionare pentru mii de mici comercianți care apoi revindeau mărfurile ieftine luate en-gros de aici.
Curând, halele de tarabe de aici au ajuns să adăpostească o comunitate impresionantă de chinezi, vietnamezi, arabi şi români specializați în evaziunea fiscală.
“Afacerea Europa a fost ilegală încă de la început. Toate construcţiile din interiorul complexului au fost ridicate fără autorizaţie. Fără aceasta nu se poate desfăşura nici o activitate comercială”, spunea, în 2007, primarul sectorului 2, Neculai Onţanu.
Chiar dacă ocupau construcţii ridicate ilegal, comercianţii din Europa au avut mereu apă, gaze şi curent electric, deşi, legal, acest lucru nu a fost niciodată posibil. Cel mai longeviv primar al Sectorului 2, Neculai Onţanu, avea atunci o explicaţie, deși nu lua măsuri în teren: “Toate aceste ilegalităţi au fost posibile şi cu concursul regiilor furnizoare de utilităţi care au aprobat, nu s-au sesizat sau nu au verificat această zonă, favorizând astfel infractorii şi fraudarea bugetului local”.
În 2006, autoritățile estimau că în complexul Europa evaziunea fiscală se ridică anual la peste 300 de milioane de euro. Cu toate că zona a tot fost periată de Garda Financiară, Poliţia Economică, serviciul de control al Primăriei sectorului 2, Pompierii sau Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor, controalele s-au lăsat doar cu câteva amenzi şi ceva mărfuri confiscate. Intervențiile au consacrat un obicei al locului: cum apar autoritățile, se dă alarma, tarabagii trag instantaneu obloanele, pun lacătele pe grilaje și se evaporă.
De multe ori, pe frontul reglărilor de conturi, Europa a luat foc la propriu.
NIRO, GLORIE ȘI DECĂDERE. Pe măsură ce anii au trecut, de la băiat de Ferentari, Niro și-a făcut prieteni în politică, a ajuns un obișnuit al avioanelor prezidențiale, a finanțat partide, a intrat în topul miliardarilor români, a ajuns în conducerea UNPR-ului lui Gabriel Oprea și s-a băgat în combinații mari pe bani publici. Una dintre acestea i-a adus și prima pedeapsă penală: Niro a fost condamnat în dosarul Microsoft, alături de Dorin Cocoș, Gheorghe Ștefan “Pinalti” și fostul ministru al Telecomunicațiilor, Gabriel Sandu.
Rămâne însă grupul său de afaceri, Niro Group, dar și relațiile la vârf în spațiul public. În portofoliul grupului său de firme se regăsesc câteva clădiri-emblemă din București și restaurante din Centrul Vechi.
Niro este secretarul Casei Româno-Chineze, asociație de prietenie. Liderul organizației este generalul Gabriel Oprea, iar printre membrii onorifici se numără Victor Ponta, Mugur Isărescu, Călin Popescu Tăriceanu, Liviu Dragnea, Teodor Meleșcanu, Ion Țiriac, dar și doi foști președinți de stat: Ion Iliescu și Emil Constantinescu.
Nici relațiile cu presa n-au fost neglijate. Niro l-a nășit pe Dan Andronic, patronul ziarului „Evenimentul Zilei”, și e prieten vechi cu Cristian Burci, mogulul de la Adevărul și Prima TV.
JUPÂNU’ DIN IBIZA. Tot de acolo, din complexul Europa, s-a lansat și temutul Nicu Gheară.
Înainte de a muri, milițianul Salitră s-a asociat cu Nicu Gheară, influent în mediul interlop din Obor și Colentina. Fost fotbalist la Rapid București, Nicu Gheară trece, după Revoluție, la următorul nivel, dar continuă să cultive conexiunile din crima organizată. Și pentru el trambulina a fost complexul Europa, în care s-a trezit combinat cu Nicu Niro, după accidentul lui Salitră.
Gheară a administrat direct sau prin interpuși firma Euro Utimex care gestionează o parte din spațiile comerciale ale Complexului Europa. Firma a fost înființată în 1993, fiind deținută atunci de colonelul Salitră și aghiotanții lui Gheară, Florinel Jean Uțică și Daniel Nicolae Pepy. După moartea lui Salitră, Gheară a preluat afacerea la vedere.
Nicu Gheară a plecat din România în 2004, după ce numele i-a apărut într-un scandal cu prostituate și cocaină. De atunci își schimbă domiciliul în funcție de anotimpuri. Vara se pozează cu prietenii pe yachtul său ori în cluburile luxoase din Ibiza, Spania. Acolo își are cartierul general. Când vine zăpada se mută în vila din Kitzbuehl, una dintre cele mai scumpe stațiuni de schi din Austria.
În 2004, înainte să plece din țară, Gheară a sechestrat o echipă de filaj a unui serviciu secret care îl urmărea prin București. Mașina agenților a fost blocată și percheziționată de bodyguarzii lui Gheară în fața casei acestuia. După ce i-a prins, omul de afaceri a sunat la poliție și a chemat televiziunile.
În România a fost acuzat de fraudă, trafic de droguri, proxenetism și spălare de bani, dar nu a ajuns nici măcar o dată în fața unei instanțe de judecată.
Nicu Gheară a avut și are afaceri în România, Spania, Bulgaria, Serbia, Elveția și Austria. Deține hoteluri pe litoral și în Deltă, vile de lux în Ibiza (Spania) și Kitzbuehl, dar și alte clădiri și terenuri în București. Este conectat și la fotbal, fiind prieten cu Mircea Sandu, fostul președinte al Federației Române de Fotbal, cu Adrian Mutu sau Gigi Becali.
Drumurile celor doi Nicu, Niro și Gheară, s-au separat undeva la începutul anilor 2000, când au devenit rivali și au intrat în război. Miza? Supremația în complexul Europa. La sfârșit, Niro și-a ridicat un alt bazar, Dragonul Roșu, în spatele celui existent, aducând comerțul cu chinezării la rang de industrie.
Grupul de la Monaco îl moștenește pe bătrân
Rechinilor imobiliari care au cumpărat drepturile litigioase de la bătrânul Tudor Ionescu în iunie 2003 li se mai spune și “Grupul de la Monaco”, pentru că mulți dintre ei sunt milionari și rezidenți în micul principat alpin din sudul Franței. Acolo au proprietăți, își serbează cumetriile și își discută afacerile.
MILIONARUL FĂRĂ CHIP. Primii cărora moștenitorul Ionescu le-a cedat drepturile au fost Doru Nicorici și Cristian Ilaș, personaje care apar ca intermediari în mai multe afaceri imobiliare ale lui Dragoș Dobrescu - membru de bază ai grupării, căruia i se spune “milionarul fără chip”.
Locuiește pe Coasta de Azur și are afaceri în România și SUA. În 2014, Dobrescu a preluat o parte din acțiunile firmei Romprest, care oferă servicii de salubrizare, pază și protecție. Anul trecut, DIICOT a deschis o anchetă pe numele firmei.
Pe măsură ce legea a schimbat competența în soluționarea cererilor de retrocedare de la o instituție la alta (prefectură, primăria generală, primăria de sector), drepturile litigioiase ale bătrânului Ionescu s-au plimbat și ele de la un proprietar la altul.
Înarmați cu drepturile litigioase, oamenii lui Dobrescu au primit în 2005 cele 30 de hectare de la primarul interimar al Capitalei, Răzvan Murgeanu. Apoi, pentru restul intră în schemă Elan Schwartzenberg prin fratele său, Fabian. Îl cooptează și pe Cristi Borcea.
FRATELE SCHWARTZENBERG. Printr-un contract de mandat, la 78 de ani, adică în 2006, Ionescu îi dă puteri depline lui Fabian Schwartzenberg pentru a recupera ultima tranșă de pământ. Actul semnat de cei doi îl indică pe Marian Jean Căpățână - un alt personaj pe care Dragoș Dobrescu îl bagă constant la înaintare în afacerile sale - drept viitor cumpărător după finalizarea retrocedării.
În numele moștenitorului Ionescu, Schwartzenberg este cel care dă în judecată Primăria lui Onțanu și câștigă ultimele zece hectare, în 2007, printr-un proces fulger.
Unul dintre aceste ultime loturi e chiar cel din Barbu Văcărescu 241, din care o parte a ajuns - via primarul Onțanu - la familia lui Gabriel Oprea. Acolo, pe malul Lacului Colentina, crește hotelul familiei. Detalii, AICI.
SINDICATUL. Grupul de la Monaco a adus împreună grei din economia și politica românească - Elan Schwartzenberg, Radu Mazăre, Bogdan Buzăianu, frații Păunescu, Puiu Popoviciu, Adriean Videanu, Bebe Ionescu, Dan Adamescu, Radu Dimofte, Rareș Mănescu, Sorin Blejnar și adjuctul său dispărut, Codruț Marta. Ei nu se întâlnesc însă doar pe Coasta de Azur, ci și în dosarele instrumentate de procurorii anticorupție.
Schwartzenberg și Mazăre apar împreună într-un dosar de mită, Popoviciu - retrocedări ilegale, Bebe Ionescu - în dosarul Bancherilor, Adamescu a corupt judecători etc.
Bătrânul moștenitor de la marginea Bucureștiului nu-i singura conexiune dintre grupările Monaco și Nicu Gheară. Contabilul angajat de Blejnar și Marta lucra simultan și în afacerile din zona Gheară. Detalii, AICI.
Post scriptum
Majoritatea celor implicați în odiseea bătrânului Ionescu sunt astăzi fie la pușcărie, fie ascunși.
După o perioadă în arest preventiv, Neculai Onțanu este judecat pentru că a luat mită chiar bucata de teren care a ajuns la familia Oprea. Cu el a căzut și omul său de încredere, Toma Șutru, secretarul consiliului local Sectorul 2. Onțanu nu a putut fi contactat până la momentul publicării.
Nicolae Dumitru zis „Niro” este condamnat definitiv la 2 ani și 4 luni cu executare în dosarul Microsoft. Procurorii au pus sechestru pe partea lui din complexul Europa. Vor să recupereze 7,65 milioane de dolari. Un metru pătrat de pământ aici costă astăzi în jur de 200 de euro.
Elan Schwartzenberg este arestat în lipsă și dat în urmărire internațională. Se ascunde în Israel.
Cristi Borcea, implicat și el în retrocedarea penală, este în pușcărie, condamnat în dosarul transferurilor din fotbal. Din închisoare, el ar fi denunțat implicarea lui Dobrescu și Onțanu în retrocedarea penală.
Dragoș Dobrescu ar fi, potrivit lui Borcea, beneficiarul final al retrocedării din care a rupt și Onțanu pentru Oprea. Deși este stabilit la Monaco, numele său apare din ce în ce mai des în scandaluri la București. Dobrescu l-a denunțat la rândul său pe primarul Onțanu la DNA pentru această afacere. Nu l-am putut contacta pe Dragoș Dobrescu.
Pe terenul de la care a pornit totul, cele 9,8 hectare din Colentina, fac și astăzi afaceri mii de chinezi, sub aceeași umbrelă ca acum 20 de ani. Complexul Europa încă produce pentru stăpânii Nicu Gheară și Niro.
Nicu Gheară este liber și trăiește viața în lux printre staruri de film, modă și sport la Ibiza, Kitzbuhel sau Los Angeles.
Văduva lui Constantin Salitră a vândut în 1999 terenul pe care îl obținuse în calitate de moștenitoare. Cumpărătorul: Nicu Gheară. Cele două fiice ale colonelului de miliție sunt încă proprietare în acte, dar reclamă că nu au putut niciodată să-și exercite drepturile.
După 20 de ani de la accidentul în care a pierit Salitră, fostul său partener Nicu Niro a vorbit despre moartea lui în fața justiției. Audiat în dosarul Microsoft, Nicu Niro a povestit un episod în care Alexandru Bittner, unul dintre oamenii de afaceri cu acces direct la ex-premierul Adrian Năstase, i-ar fi cerut afacerea cu chinezii. Ca argument al puterii sale, Bittner i-ar fi spus că TIR-ul care a strivit mașina lui Salitră în 1995 fusese închiriat chiar de el.
Terenul care a ajuns la generalul Oprea, nu și scheletul hotelului, a fost pus sub sechestru de procurori. Generalul e anchetat într-un dosar disjuns din cel al primarului Onțanu. Ambele, terenul și hotelul, sunt acum pe numele copiilor.
Gabriel Oprea ne-a răspuns că nu știe de dubla retrocedare a terenului și nici nu a discutat cu Niro, fostul său coleg de partid, despre el. Nu a negat însă legăturile cu Dragoș Dobrescu. “L-am văzut o singură dată și am discutat ocazional! Nu despre acest subiect!”, a declarat generalul.
O investigație de Ana POENARIU (RISE Project) și Ovidiu VANGHELE (Centrul de Investigații Media)
Video: Sergiu Brega (RISE Project) A contribuit: Elena Dumitru (RISE Project)
Spitalul CF2 a plătit bani grei pentru închirierea unui ecograf care, timp de doi ani, a stat mai mult stricat, în condițiile în care un produs similar cumparăt nou costa sensibil mai puțin. Asta deși, de mai bine de 13 ani, spitalul nu gasește bani pentru a-și pune in funcțiune generatorul propriu, cumpărat în 2003, care ar putea salva vieți în cazul unei pene de curent.
Din închirierea ecografului, spitalul care aparține Ministerului Transporturilor a câștigat, pe durata contractului, puțin peste 3.000 de lei, deși închirierea aparatului a costat peste 566.000 de lei. Firma care a beneficiat de avantajosul contract de închiriere, GadaGroup România, a fost fondată și este condusă de Octavian Netcu, un om de afaceri român, care în 2011 avea o avere de 11 milioane de euro, conform topului Forbes.
Același spital a plătit în 2014 aproximativ 65.000 de euro către Radcom SRL, firma de IT deținută de Nicolae Badea și, printr-o companie de-a sa, de Radu Dimofte, cunoscut apropiat al lui Puiu Popoviciu si al celorlalti membri ai așa-numitului "grup de la Monaco". Suma primită de această firmă de la Spitalul CF2 reprezinta doar o parte dintr-un contract de un milion de euro pentru un sistem informatic pe care instituția nu-l poate folosi.
Într-o altă afacere, spitalul și-a propus să externalizeze costurile cu serviciile de catering pentru a le scădea cu cel puțin 15 procente, însă a ajuns sa plătească singurei firme care a venit la licitație mai mult decât cheltuia înainte în regie proprie.
Informațiile se regăsesc într-un raport al Corpului de Control al Ministerului Transporturilor, document obținut de Centrul de Investigații Media și transmis in 2015 de minister autorităților judiciare. Cu toate acestea, managerul de la acel moment al unității sanitare și-a dus mandatul până la final, fiind înlocuit cu un director interimar abia la începutul acestui an.
Imediat după schimbarea conducerii, trei legiști au făcut o expertiză care arăta dezastrul și mizeria din spital. De-a lungul ultimilor ani, mai multe persoane au fost aproape de moarte, fie din cauza infecțiilor intraspitalicești - despre care un raport INML din 2016 publicat pe tolo.ro vorbește pe larg -, fie din cauza unor erori medicale precum transfuzia cu sânge din altă grupă.
În această săptămână, o echipă a Corpului de Control al Ministerului Sănătății a început o nouă verificare a unității sanitare.
În raportul Corpului de Control al Ministerului Transporturilor, însușit în ultimele zile ale lunii iulie 2015 de ministrul Iulian Matache, inspectorii arată că, în 27 mai 2013, Spitalul Clinic CF2 din București a incheiat cu GadaGroup România un contract de "furnizare prin închiriere" a unui ecograf 4D "pentru morfologii fetale și urmarirea gravidelor". Plata pentru aparat urma să fie făcută în noua luni, spitalul urmând să plăteasca 51.000 de lei pe luna, fără TVA, pentru acest echipament, conform planului de achiziție făcut de conducerea spitalului.
În urma procedurii de achiziție, însă, pretul estimat inițial de spital nu a mai contat, astfel că, printr-o serie de documente, caștigătorul GadaGroup a ajuns să primească pentru echipament o sumă totală de 566.314,66 lei cu TVA, respectiv 126.000 de euro, sumă care a fost platită în două tranșe, în lunile decembrie 2013 și decembrie 2014.
Nu este clar când anume ecograful a fost livrat de firma spitalului, căci, potrivit inspectorilor, din 28 februarie 2014 și până în iunie 2015, când a inceput controlul, echipamentul "a ramas în custodia Secției Obstetrică-Ginecologie" fără a se încheia niciun fel de act între cele două părți.
Conform inspectorilor, aparatul s-a stricat în luna decembrie a anului 2014 - adică înainte de plata ultimei tranșe către compania privată - și de atunci și pănă la sosirea corpului de control al Transporturilor, în iunie 2015, a rămas stricat.
Cu toate acestea, probabil pentru a încerca să mascheze adevărata situație, în 15 iunie 2015, dupa sosirea Corpului de Control al MT la Spitalul CF2, GadaGroup și spitalul încheie un contract de sponsorizare, firma oferindu-le celor de la spital aparatul. Prin semnatura managerului Serban Bucur, spitalul își asuma că echipamentul ar "corespunde cantitativ și calitativ cu cele menționate în contractul de sponsorizare", fiind evaluat la 147.500 de lei fără TVA, desi GadaGroup primise 566.314 lei pentru ecograful stricat.
Deși a investit 566.314 lei pentru a avea acel ecograf, spitalul nu a reușit să caștige decât 3.045 de lei de pe urma aparatului, susțin autorii raportului.
Liderul Sindicatului Spitalului CF2 București a argumentat pentru Centrul de Investigații Media, în urmă cu două luni, de ce, deși cumpărarea unui ecograf ar fi fost de trei ori mai ieftină, s-a preferat închirierea lui.
Cu toate acestea, răspunsul nu lămurește și de ce spitalul s-a grăbit să închirieze aparatul de la Gadagroup, având în vedere că la momentul achiziției, în secția de Obstretică - Ginecologie a Spitalului CF2 nu se stricase niciun aparat care trebuia urgent înlocuit și, în plus, nu exista nici cerere, având în vedere veniturile infirme aduse de ecograful închiriat.
"Problema este că un spital de talia CF2 nu putea sta fără un astfel de ecograf. Iar cum nu am avut posibilitatea să îl cumpărăm, am fost obligați să îl închiriem. Chiar dacă am fi avut bani, din clipa în care îi primeam și până la cumpărare ar fi durat aproximativ patru luni. Din acest motiv, primul lucru care trebuie făcut este închirierea. Toate spitalele au procedura asta, este o procedură obligatorie, europeană, mondială. Când îți cade un aparat de mare performanță, obligatoriu închiriezi”, a declarat liderul Sindicatului CF2, Denisa Popovici, pentru Centrul de Investigații Media.
În plus, Spitalul CF2 nu a reparat ecograful închiriat nici după ce vizita Corpului de Control de la Ministerul Transporturilor s-a încheiat. Acesta a mai stat defect în proprietatea spitalului până în noiembrie 2015, acumulând un total de 11 luni în care nu a funcționat, însă nici atunci repararea nu a fost făcută complet.
Ecograful a avut parte de o resoftare, iar în prezent funcționează, dar, conform celor declarate de liderul sindicatului CF2 pentru Centrul de Investigații Media, aparatul are și acum, un an și jumătate mai tâziu de la defectare, o sondă stricată.
Paragrafele din sinteza raportului Corpului de Control care se referă la această afacere:
Nicolae Badea, Radu Dimofte și softul nefuncțional
În 5 august 2014, firma Radcom SRL încheie cu spitalul un contract de peste patru milioane de lei fără TVA. În schimbul banilor, compania trebuia să livreze un soft DRG. Până în vara lui 2015, spitalul apucase să plătească firmei 286.903,76 lei cu TVA, deci o parte din cheltuielile neeligibile ale proiectului, mai exact achiziția unor computere și a unui soft.
Deși ar fi trebuit sa-i instruiască pe angajați și să se asigure că sistemul funcționeaza, firma Radcom SRL - deținuta, conform datelor de la Registrul Comerțului, în proporție de 40% de Nicolae Badea, fost acționar la Clubul Dinamo, alți 10% aparținând firmei MBL Computers SRL (fost Computerland), companie fondata de Badea, Radu Dimofte și Puiu Popoviciu în 1991 - "nu și-a indeplinit în mod corespunzător obligațiile asumate prin contract", susțin inspectorii Ministerului Transporturilor.
Aceștia sugerează, în textul raportului de control, că, de fapt, prin acest contract s-a urmărit în primul rând achiziția unor computere, pentru care, pe de-o parte, nu existau bani în buget, iar pe de altă parte achiziția acestui gen de echipamente era încă interzisă, urmare a măsurilor anticriză luate în urmă cu cațiva ani la nivel guvernamental.
Citiți mai jos secțiunea din sinteza raportului Corpului de Control al Transporturilor referitoare la afacerea spitalului cu firma miliardarilor din grupul de la Monaco:
Generatorul luat de nou care nu funcționează de 13 ani
Cu toate că spitalul a putut să obțină o finanțare de la Ministerul Transporturilor, în subordinea căruia se află, în valoare de peste jumătate de milion de lei, pentru un ecograf care a fost ținut defect aproape un an de zile și care a adus venituri infime, CF2 și Ministerul Transporturilor nu au reușit să găsească bani pentru punerea în funcțiune a unui generator electric cumparat inca din 2003.
Spitalul are în dotare un grup electrogen pe care l-a achiziționat în anul 2003, dar care nu este nici până în prezent racordat la reteaua electrica a unitatii, cu toate că este funcțional. Motivul: lipsa banilor.
Acest lucru se întâmplă deși spitalul are în componență secții de Neonatologie, ATI și mai multe sali de operatie. Altfel spus, în cazul întreruperii curentului, pacienții aflați în sălile de operații, în ATI sub ventilație mecanică sau copiii prematuri care se află în incubatoare pot muri pentru că nu există o sursă electrică de rezervă.
Dacă din discuțiile purtate de Corpul de Control cu fostul manager al Spitalului, Șerban Bucur, acesta a estimat efectuarea lucrărilor de punere în funcțiune a generatorului la un milion de lei (peste 200.000 de euro), șefa sindicatului spune acum că „racordarea lui costă în jur de 2-3 miliarde de lei (vechi, n.r.), adică aproximativ 20 la suta din suma avansata de fostul manager – n.r)”.
Denisa Popovici, șefa sindicatului, a prezentat aventura generatorului.
"În 2003-2004 când au fost dotate spitalele CF, noi am primit un generator. De atunci începe povestea lui. Ministerul Transporturilor ne spunea să îl punem în funcțiune, noi făceam hârtii și le ceream bani, dar în niciun an nu au avut să ne dea. Abia anul trecut (in 2015, n.r.), în martie, ne-au dat bani și ne-au spus ca ni-l montează. Consiliul de Administrație ne-a refuzat de două ori, nu au aprobat să folosim banii. În toamnă, ne-au alocat din nou bani, dar nu am putut să începem lucrările pentru că venea iarna. Lucrările s-au amânat până acum, în primăvară. Între timp am făcut pașii ca să îl putem monta. Lucrările au fost demarate, probabil în maxim o săptămână încep să sape", explica liderul Sindicatului CF2, Denisa Popovici, la sfârșitul lunii mai 2016.
Nici curent, nici apă
Spitalul CF2 nu are nici măcar o sursă proprie de apă sau rezervoare de acumulare a apei potabile, el alimentându-se cu apă de la rețeaua publică a Municipiului București.
Corpul de Control al M.T nu a regăsit această cerință ca fiind printre prioritățile spitalului, iar când i-au fost solicitate explicații, fostul manager Șerban Bucur a susținut, deși nu a putut să dovedească cu acte, că a făcut toate demersurile pentru finanțarea acestei lucrări, dar nu a putut fi demarată din lipsă de fonduri.
La sfârșitul lui ianuarie 2016, întreaga conducere a Spitalului Clinic CF2 București a fost schimbată, după ce mandatul tuturor managerilor CF2 s-a încheiat. În prezent, toți cei aflați în funcții de conducere la Spitalul CF 2 au mandate de interimari.
Manager interimar este acum Daniel Cochior, medic primar chirug, care a avut funcția de director medical până la sfârșitul anului trecut. El este și decanul Facultăţii de Medicină a Universităţii „Titu Maiorescu” Bucureşti, de la sfârșitul anului trecut.
Acesta a refuzat orice discuție cu jurnaliștii Centrului de Investigații Media, în ciuda insistențelor.
Prezentăm integral raportul corpului de control al Ministerului Transporturilor:
Text: Paula Căbescu, Ovidiu Vanghele
Centrul de Investigatii Media, Centrul de Resurse Juridice si parte din jurnalistii cooptati in proiectul menit sa faca lumina in iadul din centrele pentru persoanele cu dizabilitati mintale au lucrat, sub coordonarea Andrei Matzal (jurnalist), la un ghid care sa familiarizeze jurnalistii cu acest alambicat domeniu, cu regulile scrise si nescrise si legislatia complexa care il guverneaza. Ideea a fost ca cei interesati sa investigheze ce se intampla intr-un astfel de centru, fie el de stat sau privat, sa aiba la indemana un instrument care sa-I ajute sa inteleaga mai bine domeniul sau pur si simplu sa aiba ce citi atunci cand isi fac planul de ancheta.
Vi-l oferim mai jos. Descarcati-l, cititi-l si, daca aveti nelamuriri sau credeti ca va putem ajuta cu vreun sfat, vreun pont sau vreun raspuns la vreo intrebare mai complicata, cautati-ne si va vom raspunde.
Vasilica Constantin s-a născut în 1989. A fost abandonată la naștere și a trăit toată viața în sistemul românesc de protecție pentru persoanele cu dizabilități. Sistemul de protecție socială în care a trăit i-a adus o infecție cu HIV, i-a pus un diagnostic de encefalopatie cronică infantilă, în sistemul de protecție a dezvoltat retard psiho-motor sever și tot prin grija sistemului de protecție a ajuns în lagărul Endemedica de la Bragadiru, denumit „Centru de protecție și asistență pentru persoane adulte cu dizabilități”. După nici doi ani petrecuți aici, Vasilica a murit. De ziua copilului, în 2016, la 27 de ani.
Avea 34 de kilograme.
Centrul de Investigații Media a scris, la sfârșitul anului trecut, despre afacerea Endemedica, mascată sub denumirea de centru de protecție și asistență pentru adulți cu dizabilități.
Un fost asistent de ambulanță pe nume Teodor Lazăr, patron de policlinică în Popești, lângă București, a transformat în 2014, peste noapte, un fost azil de bătrâni pe care-l deținea în Bragadiru în centru pentru persoane cu dizabilități. Tocmai ce primise în îngrijire mai multe persoane cu deficiențe mintale, printr-un contract semnat de fostul președinte al Autorității Naționale pentru Persoane cu Dizabilități Mihaela Ungureanu, în funcție cu rang de secretar de stat până de curând, inclusiv în Cabinetul Cioloș. Ungureanu era, la acel moment, șefa asistenței sociale din Sectorul 3.
Teodor Lazăr și soția lui, Nadia, medic de familie, se mai întâlniseră cu domeniul asistenței pentru persoane cu dizabilități: policlinica lor a asigurat serviciile medicale pentru cei 30 de beneficiari dintr-un astfel de centru aflat în Breaza. Centrul de Investigații Media a descoperit și reclamat penal faptul că șase dintre cei 30 de beneficiari de aici au murit în condiții suspecte și cinci din cele șase certificate de deces sunt completate în fals.
Astăzi, la centrul Endemedica din Bragadiru, aflat pe strada Speranței, trăiesc 41 de adulți, în majoritatea lor tineri. Cu toții au dizabilități mintale, majoritatea severe, iar unii dintre ei au și dizabilități fizice asociate.
În 2 august, o echipă de monitori ai Centrului de Resurse Juridice (CRJ), împreună cu noul președinte al Autorității Naționale pentru Persoanele cu Dizabilități, Mihai Tomescu, a mers într-o vizită inopinată la centrul Asociației Endemedica Holding 4 Life din Bragadiru.
Accesul în centru nu a fost posibil decât după ce patronul Teodor Lazăr a fost anunțat de vizită, pe care, într-o primă fază, a încercat să o împiedice, spunându-le angajaților să nu dea drumul nimănui până nu sosește el acolo.
Monitorii CRJ au reușit să intre în centru și au surprins angajatele întinzând în grabă saltelele și cearcefurile pe paturile beneficiarilor. Oamenii erau afară, la aer, în curtea de două-trei sute de metri pătrați a casei aflate la stradă, în Bragadiru, pe drumul spre Alexandria.
„Este o mizerie de nedescris aici și un miros infernal. La etaj este o căldură în care pur și simplu nu se poate sta, acum puneau cearceafurile”, a afirmat unul dintre monitorii CRJ, Florentina Vârtej, după ce a terminat primul tur al Centrului.
„La etaj este o baie care stă în permanență încuiată, acolo sunt saltele, cearceafuri, asta e procedura: când e un control, când vine cineva pe care nu-l cunosc, angajații sună patronul și îl anunță și, în timpul ăsta, scot saltelele și cearceafurile și le pun pe paturi, ca să pară că totul e ok. De obicei nu au saltele și lenjerii”, a declarat o sursă a Centrului de Investigații Media, unul dintre angajații centrului.
Oameni legați cu scotch pentru a fi cumințiți
Patronul Lazăr a sosit după aproximativ 20 de minute iar discuția a continuat în biroul său. Activiștii și autoritățile au aflat de la patron că, atunci când situația o cere, beneficiarii sunt contenționați la indicațiile telefonice ale soției sale, care este medic de familie. Cu o seară în urmă, registrul de contenționări arăta că o persoană fusese legată. Întrebat dacă soția sa a fost în centru la acea oră, patronul a răspuns că indicația de contenționare s-a dat prin telefon.
„Da, este adevărat că soția mea are aici o parafă și asistenții pun parafa la indicațiile ei când ea nu se află în centru. Se întâmplă să nu fie aici și atunci procedăm așa”, a explicat Teodor Lazăr, precizând că nu vede nimic greșit în acest mod de lucru. „Oricum soția vine a doua zi și semnează”, a completat el.
Lazăr a fost întrebat cine, cum și cu ce îi leagă pe cei din centru atunci când este nevoie. A scos o rolă de scotch și a încercat să exemplifice pe unul dintre beneficiari, Constantin, care se afla în birou cu echipele CRJ și ANPD.
Deși registrul are rubrici pentru așa ceva, celor contenționați nu le sunt monitorizate semnele vitale (puls, tensiune arterială), ci în document este scrisă doar perioada în care beneficiarii sunt legați, după cum se poate observa din fotografia documentului.
Medicină la distanță
Soția patronului Teodor Lazăr, Nadia, este medicul de familie al celor 41 de beneficiari de la centru. A fost și medicul de familie al Vasilicăi Constantin, adică persoana care a îngrijit-o pe aceasta în timpul celor aproape doi ani pe care i-a petrecut în centru. Ea trebuia să aibă grijă de evoluția stării de sănătate a tinerei, să aibă grijă să își primească medicamentația și hrana potrivită având în vedere că era și seropozitivă.
Vasilica a murit de 1 iunie. La centru nu erau nici Teodor nici Nadia Lazăr. Unul dintre angajații de acolo a chemat o ambulanță, care a venit și a constatat că tânăra nu mai avea semne vitale.
„Ne-au întrebat dacă are cine să-i dea certificat constatator de deces. L-am sunat pe patron și a spus că se ocupă medicul de familie, adică soția sa, și că nu este nevoie de expertiză medico-legală. Atunci ambulanța a plecat, iar certificatul constatator al decesului a fost întocmit de doamna doctor Lazăr, care nici măcar nu a văzut-o pe Vasilica. A doua zi a fost îngropată”, a declarat Centrului de Investigații Media unul dintre angajații centrului, care a dorit să nu-i fie divulgat numele.
Spusele sale sunt confirmate întocmai de o a doua persoană, fost angajat al instituției sociale private.
Teodor Lazăr susține însă altceva. „Am chemat Poliția, care a venit și ne-a spus că nu este moarte suspectă și nu este nevoie de medic legist”, a spus patronul, care însă nu le-a putut prezenta celor de la ANPD vreun proces-verbal sau vreun alt document din care să reiasă că a chemat poliția sau că agenții din Bragadiru au venit și au luat vreo decizie în cazul morții Vasilicăi.
Din documentele medicale aflate la dosarul Vasilicăi Constantin nu reiese în niciun fel degradarea stării de sănătate în ultimele luni. Asta susțin medicii specialiști ai ANPD care au studiat dosarul medical al acesteia. Ultima referință legată de starea de sănătate a acesteia este o mențiune din februarie 2016, deci cu aproape patru luni înainte să moară: tânăra avea 27 de ani și 34 de kilograme.
Nimeni nu va ști vreodată de ce a ajuns Vasilica Constantin în această situație și, la scurt timp, în groapă.
Asistența socială „la mișto”
”Registrul de contenționări este completat la mișto, oamenii de-aici sunt legați de mult mai multe ori și pentru perioade mult mai lungi. Sunt legați nu doar cu scotch, ci și cu fâșii de tricou, cu sfoară, cu șireturi, cu tot ce se poate”, a declarat Centrului de Investigații Media un fost angajat al Centrului.
Omul a plecat de la Endemedica Bragadiru pentru că nu mai putea suporta „mizeria și tratamentul inuman la care acei oameni erau supuși”.
„Nici nu putem discuta despre igienă, nu poate fi vorba de așa ceva. Am văzut cum îi spălau: o bătaie de joc. Patronul cumpără gel de duș la cinci litri și cu el erau spălați așa, cumar, și pe corp și pe cap. Ieșeau aproape la fel de murdari din duș precum intrau, e normal să miroasă îngrozitor acolo, e normal să apară râiele”, a mai spus omul.
Centrul de Investigații Media a scris, în prima investigație legată de centrul Endemedica din Bragadiru, că timp de mai multe luni acolo a fost o epidemie de râie. Patronul a admis episodul, însă a precizat că a fost mult mai scurt și ne-a sugerat atunci că ar fi trebuit să facem analize de laborator în centru ca să vedem dacă într-adevăr erau râie, așa cum ne avertizase personalul când ne-a dat mănuși chirurgicale pentru a ne proteja.
Totul se întâmplă pentru că, așa cum îi spune și numele - Asociația Endemedica Holding 4 life -, centrul din Bragadiru este parte a holdingului soților Lazăr. Aceștia au o policlinică în Popești Leordeni, operată de firma Endemedica SRL, dar au păstrat și azilul de bătrâni, care funcționează tot în Bragadiru, la două străzi distanță de centrul pentru adulții cu dizabilități mintale.
În aceste condiții, cele trei entități economice ale soților Lazăr au aceiași angajați: cei de la centrul pentru tinerii cu dizabilități sunt angajați și la policlinică (în special personalul de specialitate), dar și la azilul de bătrâni. Pe hâtrie lucrurile par în regulă, însă nimeni nu poate verifica în ce măsură și cât timp angajații centrului chiar lucrează cu tinerii cu nevoi speciale.
Pentru optimizarea costurilor, mâncarea pentru azilul de bătrâni este gătită la centrul pentru tinerii cu dizabilități, care rămân doar cu o parte din mâncare. „Mai mult de jumătate din mâncare merge la bătrâni, de unde, eventual, se mai întorc niște resturi pentru cei de-aici. Hainele și lenjeriile și ele se spală la comun cu cele de la bătrâni, deci igienă zero!”, a declarat una dintre sursele CIM din interiorul centrului.
Activitățile preferate la centrul din Bragadiru: sedarea și legarea
Întrebat ce activități desfășoară cu beneficiarii, patronul a spus că „cei care pot fac sport”, iar restul fac consiliere psihologică.
Am vizitat cabinetul psihologului, care tocmai își încheiase ultima zi de lucru, după ce și-a dat demisia. În biroul minuscul nu se afla niciun fel de mobilier. Potrivit patronului, psihologul obișnuia să vină aici în fiecare zi, însă, potrivit angajaților, doamna doctor venea doar trei zile pe săptămână.
„Își ia un scaun, la fel și copiii cu care lucrează - așa le spunem noi, copiii -, și merg în cabinet acolo și discută”, le-a explicat patronul Lazăr monitorilor CRJ în legătură cu activitatea de consiliere psihologică.
„De fapt, când venea, doamna psiholog nu făcea mai nimic cu ei, se închidea în birou și făcea acte sau cine-știe-ce-mai-făcea, nu lucra cu ei”, l-a contrazis pe Lazăr una din sursele din rândul angajaților.
Întrebat despre numărul angajaților centrului, Lazăr a raportat un colectiv de 25 de persoane. Inclusiv pe el - manager, deși există și un șef de centru, în persoana unui inginer. Și soția sa, care este prezentată pe internet drept creierul policlinicii familiei din Popești Leordeni, figurează ca medic la centru. Din documentele studiate de Centrul de Investigații Media, femeia are un salariu lunar de peste 7.000 de lei.
„Este angajat la centru, ca electrician, un văr de-al domnului Lazăr care n-a trecut niciodată pe-acolo. Sora domnului Lazăr este plecată din țară, este în Italia și figurează ca angajată la acest centru. Cred că nici nu știe unde este centrul”, le-a declarat jurnaliștilor CIM unul dintre angajați. „Asta ar trebui verificată atent, chestiunea angajaților. Totul de-aici pleacă, să știți”, a continuat sursa citată.
La fiecare dintre cele trei vizite în centrul de la Bragadiru ale reporterilor Centrului de Investigații Media, la lucru nu se aflau decât cel mult patru persoane: un paznic, două infirmiere și o doamnă la bucătărie.
Vizita inopinată și urmările
„N-am mai văzut așa ceva din anii 2005-2006”, a spus Clara Mitar, unul dintre monitorii CRJ, la finalul vizitei. „E mai rău ca în unele centre de stat”, a fost de părere și Georgiana Pascu, manager de program la CRJ și liderul echipelor de monitori din organizație.
Centrul de Resurse Juridice a depus o plângere la Ministerul Muncii și la DGASPC Sector 3 în legătură cu cele sesizate la Bragadiru.
Centrul se află în procedură de acreditare. Legea în vigoare astăzi prevede că un astfel de centru poate funcționa timp de doi ani în așteptarea autorizării. Care se face doar pe bază de hârtii. Restul documentelor necesare funcționării sunt verificate de Inspecția Socială.
Am filmat centrul în data de 2 august 2016.
Chemată de urgență, marți seară, de soțul ei la centrul din Bragadiru, doctorița Nadia Lazăr a venit, a spus că discută doar cu persoane care au cel puțin aceeași pregătire medicală ca ea și a intrat în birou, unde o aștepta Iolanda Dinu, membru în comisia superioară de evaluare în grad de handicap și consilier al președintelui ANPD, și ea medic.
Nadia Lazăr a refuzat să ne dea detalii despre cum sunt îngrijiți beneficiarii. La plecare a realizat că niciunul dintre vizitatori nu a semnat în registrul de acces. „Dacă n-ați semnat, practic această vizită nu a avut loc!”, ne-a spus amenințător doctorița Lazăr. Și a continuat, amenințându-ne cu plângeri penale peste plângeri penale și precizându-ne că are și studii juridice, pe lângă cele medicale.
„Nici de data asta nu o să mi se întâmple nimic, e un foc de paie exact cum ați făcut și la Breaza (tot Nadia Lazăr a semnat certificatele de deces false descoperite de CIM în investigația „Morții nimănui”, n.r.). Eu sunt deșteaptă, nu o să mi se întâmple nimic!”, ne-a spus, peste gard, doctorița și patroana Nadia Lazăr.
Din grija statului, la marginea cimitirului
Vasilica Constantin a trăit și a murit în grija statului, căci statul a încredințat-o, pe bani grei lunar, organizației non-profit a lui Lazăr. 2.700 de lei pe lună primea ONG-ul lui Lazăr pentru a o îngriji pe Vasilica. Ea era mai scumpă, avea și HIV. Pentru cei fără HIV, statul (DGASPC Sector 3, mai exact) îi plătește lui Lazăr 1.800 de lei pe lună.
Când Vasilica trăia, un calcul ne arată că ONG-ul lui Lazăr încasa de la stat 82.800 de lei. Adică 820 de milioane de lei vechi. Lunar.
Statul nu a fost în stare nici măcar să țină o evidență clară a locurilor prin care a plimbat-o pe Vasilica Constantin. În dosarul ei de la Bragadiru scrie doar că a fost la „Casa Soarelui” și la un centru din Vitan, după care la Bragadiru.
La inaugurarea centrului „Casa Soarelui”, mai precis la transformarea lui din centru pentru seropozitivi într-unul pentru copii cu autism, loc în care a stat, pentru scurt timp și Vasilica Constantin, a fost prezent însuși primarul sectorului 3, Robert Negoiță. S-a jucat câteva minute cu niște baloane, alături de șefa asistenței sociale din sector de la acel moment, Mihaela Ungureanu, după care au plecat. Robert Negoiță la treburile complicate de primar, Mihaela Ungureanu la birou, unde a semnat contractul cu ONG-ul soților Lazăr prin care Vasilica și alți 40 de copii au ajuns la Bragadiru.
Vasilica nu putea vorbi, scotea doar niște sunete. Cel mai clar își exprima foamea: arăta cu mâinile că ar vrea să bage ceva în gură.
A fost dusă la groapă de preot, dascăl și doi angajați din centru. Doctorița Lazăr cea care a constatat decesul, nu a văzut-o de când a murit până când a fost băgată în groapă și nici în ultimele săptămâni de viață, afirmă un fost angajat care atunci lucra pentru familia Lazăr.
Nici la înmormântare soții Lazăr nu au putut să ajungă. A mers Cristi, patronul firmei de pompe funebre cu care soții Lazăr colaborează încă de pe vremea când erau parteneri în afacerea cu morți de la Breaza.
Niciunul dintre colegii Vasilicăi nu a fost adus la înmormântare. Li s-a spus mai întâi că este la spital, apoi că a fost mutată într-un alt centru.
Astăzi, la marginea cimitirului din Lehliu, un sat de lângă Bragadiru, pe o cruce mică de lemn e scris numele Vasilicăi Constantin. Alături de niște hârtii scrise la mișto și semnate de la distanță, această cruce este singura mărturie a scurtei și chinuitei sale treceri pe pământ. În grija statului.
Autor: Ovidiu Vanghele
Imagini: Centrul de Investigații Media, Centrul de Resurse Juridice, Agerpres (fotografia de la Casa Soarelui), site-ul policinicii Endemedica (fotografia doctoritei Nadia Lazar)
Video: Ovidiu Vanghele