Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Create an account

Fields marked with an asterisk (*) are required.
Name *
Username *
Password *
Verify password *
Email *
Verify email *
Captcha *
Reload Captcha

Republica Libera Taksim – Partea a doua

Scris de  Iun 08, 2013

"Nu credeam in ruptul capului ca poporul meu are atatia oameni frumosi!", exclama Aysegul, uitandu-se plina de satisfactie la fata mea uimita. "Am fost foarte dezamagita, ani de zile, de poporul meu. Acum imi dau seama ca am gresit. Sint mandra cand vad ce au reusit, cata inteligenta, cat umor are poporul meu", continua ea. Scoate mobilul si-mi arata un mesaj scris de ea pe contul personal de Twitter: "Mi-am cerut scuze tuturor, public, pentru ca i-am judecat gresit. Asa mi se pare corect sa fac, sper sa ma ierte".

Piata Taksim si Parcul Gezi, unde este, de fapt, nucleul protestului, sint de cateva zile cel mai liber teritoriu la care cineva se poate gandi. Fiecare face ce vrea, insa are grija sa nu deranjeze pe nimeni. Si fiecare ajuta aceasta uriasa comunitate, fiecare contribuie cu ceva.

 IMG 20130607 214755

La una dintre intrarile in parc dinspre Taksim atarna un banner urias pe care sta scris un citat. Este un mesaj politic: “Sa insisti in socialism inseamna sa insisti in umanitate”. Sub el sta scris numele Abdullah Ocalan, un nume negru pentru turci. “In mod normal, asta nu ar fi avut ce sa caute pe strada. E interzis sa-l afisezi, e interzisa propaganda pentru PKK. Mai mult, crede-ma, daca nu ar fi fost acest context, oamenii de aici i-ar fi linsat”, imi spune Aysegul, aratand spre grupul de kurzi care danseaza pe muzica traditionala proprie sub steagurile si bannerul purtand insemnele PKK-Ocalan.

Stam putin sa observam reactia oamenilor. La vederea numelui lui Ocalan, turcii de la protest isi pierd zambetul, lasa privirea in jos si grabesc pasul.

“Se folosesc de protestul nostru pentru a castiga vizibilitate, pentru a-si atrage, eventual, adepti, dar asta este. Am decis ca asta e un spatiu al tolerantei totale si asa ramane, chiar daca nu ne bucura prezenta lor”, continua Aysegul. Isi termina fraza si intram in parc. Merg dupa ea, strecurandu-ne prin multimea care se plimba agale dintr-o parte in alta.

Trecem pe langa biblioteca. Un cort cu rafturi facute din scanduri adunate de pe santierul de unde s-a aprins totul. Numarul de volume disponibile a crescut incredibil in doar cateva zeci de ore. Si e coada la carti. Oamenii le iau si le aduc inapoi dupa ce le termina. Asa e regula.

Din cand in cand, la auzul unei scandari, Aysegul cea mandra de poporul ei ridica pumnul in aer si racneste si ea din toti rarunchii. Apoi se intoarce si-mi traduce. “Acum striga ceva de genul <Noroc, Tayyip!>”. Ma uit in jur si vad cum toti ridica berile in aer. “Stii, a vrut sa interzica partial consumul de alcool si acum lumea il ia la misto!”, imi explica ea gluma facuta in cor de niste mii de turci din jurul meu. “Taksim e peste tot, rezistenta peste tot!”, imi traduce si urmatoarea scandare la care iau parte toti cei douazeci-treizeci de mii de turci din parc si, dupa amploare si ecou, pare-se ca li se alatura si cei din piata, pe care din parc nu-i putem vedea. Cu pumnul in aer, Aysegul, o femeie de 37 de ani, blonduta, micuta de statura, dragutica si cu ochelari, isi canta libertatea. E fericita si mandra de turcii ei.

E vineri noapte. In piata si in parc numarul oamenilor e imposibil de aproximat. As spune ca sint cel putin 60.000, cam cati am vazut la cel mai mare dintre concertele la care am fost. Sint oameni diferiti, fara indoiala.

In Piata Taksim e o amestecatura de protestatari, gura-casca, vanzatori ambulanti, cativa turisti care s-au nimerit in Istanbul in perioada asta si au avut curajul sa nu-si anuleze calatoria, sindicalisti, activisti ai partidelor politice altele decat AKP, partidul care-l sustine pe Erdogan, trecatori, taximetristi, turci veniti sa se distreze ca la balci, dar care se alatura din cand scandarilor, suporteri de fotbal. Sint bucurosi cu totii ca sint parte a fenomenul Taksim, insa nu au prea multe in comun, cu exceptia dorintei de a-l sfida pe Erdogan. Nimeni nu-i spune pe numele de familie. In toate scandarile, in toate graffitti-urile si pe toate afisele scrie doar Tayyip. Aceasta lipsa de respect ar trebui sa-l scoata din minti pe autoritarul lor lider.

Din cand i cand, grupuri-grupuri din piata o iau la pas, cu o bere in mana, prin parc. Aici se scandeaza necontenit, aici este, de fapt, protestul. Ii vad pe turci cum, la anumite scandari, stramba din nas si nu participa, in ciuda indemnurilor venite de la microfonul de pe scena. “Acum sar calul, il injura, si asta nu e bine. Nu ne face sa aratam bine”, imi explica noii mei prieteni turci. Irem, o tipa din grupul nostru, verisoara cu Aysegul, ma trage deoparte si ma duce sa-mi arate un afis mare agatat de un pom. Este un cod de conduita al protestului si se refera in special la scandari. Un indemn la toleranta prin care oamenii sint invitati sa nu foloseasca in cantecele pietei cuvinte precum “poponar” sau “curva”. “Ganditi-va la cei din minoritatile sexuale, la femeile de moravuri usoare, care sint si ei aici, printre noi. Sa nu se simta jigniti”, imi traduce, aproximativ, mesajul scris cu litere atat de mari incat a ajuns la mai toata lumea.

 IMG 20130608 015256

Ne plimbam prin parc si ajungem la pepiniera. Protestatarii au plantat cativa copacei, iar cineva care se pricepe a facut, din PET-uri, sisteme de irigat puietii. Mai spre centru, cativa nebuni au scos zeci de dale de beton din pavaj, au scris cu ele "Taksim apartine poporului!", iar cand s-a intunecat au luminat inscriptia cu zeci de lumanari.

 IMG 20130607 223430

Cativa pasi mai departe, pe aleea inundata de lume, o actrita pe nume Demet Evgar, o personalitate in ascensiune in lumea artistica a Turciei, dupa cum mi-a fost prezentata, a amenajat un club de desen pentru copiii din parc. “Ne-am facut gradinita”, imi explica ea, mandra. O felicit, ii fac o poza si plecam mai departe. Trecem pe langa toaleta publica din parc, primim un ceai de la un cort unde toata lumea da cat vrea pentru a improspata rezervele de apa, ceai si zahar si ajungem la cortul echipei medicale. Mult mai mare si mai dotat decat acum cateva zile si plin de oameni in halate albe. Sint studenti la medicina si fac volumtariat pentru protestatari. Resursele de care dispun sint uimitoare, si intreb nedumerit de unde au atatea echipamente si provizii. “Scriu pe Twitter ce le trebuie si oameni din tot orasul, din toata tara, trimit aici tot ce e necesar”, mi se explica.

“Au trimis la un moment dat atatea paturi cu care sa se inveleasca cei care stau in corturi sau care dorm afara incat oamenii au fost nevoiti sa dea mesaj ca nu mai au nevoie, ca sa se opreasca transporturile. La fel cu apa. Si cu fructele si legumele, sint prea multe si se strica”, imi povesteste Irem.

De la o zi la alta si echipa medicala mobila s-a modernizat vizibil: deschizatorul de convoi, cu o vesta reflectorizanta pe el, are in mana o lanterna puternica pe care, dintr-un buton, o transforma intr-o sirena puternica. Doar asa le poate face loc prin multime colegilor lui care, in mare viteza, cara pe cineva pe o targa. Nu a fost nicio bataie, probabil ca i s-a facut, pur si simplu, rau, si au ajuns cu totii la concluzia ca e mai bine sa-l duca si sa-l trateze la spital.

“Oamenii sint atat de atenti si de respectuosi, iti fac loc, isi cer scuze cand te lovesc din greseala, vorbesc frumos si se poarta extrem de frumos. Parca poporul meu a redescoperit respectul, pentru sine si pentru ceilalti”, imi spune Irem.

People vs Erdogan

Ce ii uneste pe acesti oameni atat de diferiti, care pana mai ieri formau o societate divizata si mancata de ura? Ce ii face sa respecte si sa se respecte intr-o asemenea masura? Ce ii face sa stea de zile intregi la gramada, cort langa cort, patura langa patura? Raspunsul cel mai la indemana este ura fata de Erdogan si dorinta de a-l sfida.

 IMG 20130607 213723

Cand zeci de mii de oameni urla din toate puterile “Nu ne vom supune!”, “Taci, Tayyip!”, cand oamenii aplauda pana li se inrosesc palmele atunci cand vad banner-ul urias pe care scrie “Daca noi ramanem in picioare, ei vor incenunchea!”, cand vanzatoarea de castraveti, o batrana fara carte dar care poarta o masca ce simbolizeaza moartea, scrie pe cartonul pe care-si face reclama ca vinde “tayyipi” la o lira, nu poti sa nu te intrebi ce i-a facut omul asta acestei parti din poporul sau.

Raspunsurile sint diferite. Un tip la vreo 40 de ani scoate mobilul si-mi arata poza pe care o are ca wallpaper. O fotografie alb-negru in care un batran pare sa discute cu un altul. Ma intreaba daca recunosc personajul. Dupa numarul imens de steaguri si fotografii vazute in ultimele zile, imi dau seama ca e vorba de Mustafa Kemal Ataturk, parintele republicii turce, creatorul Turciei moderne, laice.

“Vezi ce face el in poza asta?”, ma intreaba. Ma uit atent la fotografie si nu inteleg exact ce raspuns asteapta. “Asculta, asta face!”, raspunde tot el.

“Asta facea el cel mai bine, asculta! Gandeste-te ca el era presedintele si un taran vorbea cu el. Iar el ce facea? Il asculta! Asta nu stie acest Erdogan sa faca, nu stie sa asculte pe nimeni!”. Isi incheie explicatia cu un gest de lehamite, baga telefonul la loc in buzunar si se aseaza inapoi pe bordura, luand inca o gura din berea rece.

Grupul nostru se largeste. Apar noi rude si prieteni ai lui Aysegul. Intre ei, o fata draguta foc, Elif Mine, despre care, atunci cand se fac prezentarile, aflu ca este contrabasista in Filarmonica de Stat din Istanbul.

Intru in vorba cu ea si-mi spune rapid nemultumirea ei punctuala: regimul Erdogan vrea sa distruga opera, filarmonica si in special baletul de stat, invocand obscenul costumelor balerinilor.

“A declarat de mai multe ori ca baletul e obscen, ca are conotatii sexuale. Despre noi a spus ca nu lucram nimic, ca doar ne odihnim. Acum planul e sa treaca cele trei institutii de cultura in subordinea Primariei, iar apoi 80 la suta dintre artisti sa fie pensionati anticipat, cu niste salarii compensatorii”, imi spune mahnita Elif.

Nu inteleg de ce se intampla asta, pun intrebari, primesc raspunsuri. In final, omul cu poza lui Ataturk pe telefon se ridica din nou, vine langa mine si imi spune: “Pentru ca le-a creat Ataturk! Si Opera, si Baletul si Filarmonica sint creatiile lui Ataturk,”, spune omul, a carui afirmatie este aprobata de toti cei zece turci din grupul largit de prieteni ai lui Aysegul.

Parca si eu imi amintesc sa fi citit undeva ca, imediat dupa ce le-a dat turcilor nume de familie, in jurul anilor 1920, oferindu-le, practic, o identitate individuala, le-a dat cultura: a infiintat Opera, Teatrul Natnal, Baletul si Filarmonica.

Acum inteleg. Parca am mai vazut asta undeva: un lider cu tendinte autoritare ce vrea neaparat sa intre in cartea de istorie. La noi era cunoscut drept El Insusi in urma cu ceva ani. Erdogan insa imi pare, din ce inteleg de la oamenii din piata, ca vrea sa fie pe coperta manualelor de istorie, vrea sa-l faca uitat pe Ataturk.

Teoria imi este confirmata de Aysegul: in urma cu ceva timp, intr-o declaratie publica, Erdogan l-a numit pe Ataturk “betiv”.

Acum lucrurile par sa se lege: toata lumea a auzit in ultimele zile de intentia regimului Erdogan de a demola Centrul Cultural Ataturk, o sala de concerte veche din piata Taksim, acum tapetata cu mesaje impotriva premierului.

Cei de-aici asta idee-mi inoculeaza, aceea ca, in ultimii ani, Erdogan a lovit din toate pozitiile in tot ceea ce a creat Ataturk. Iar libertarienii din piata nu pot tolera asa ceva!

 IMG 2169

Incet-incet, catre orele mici ale diminetii, piata si parcul se golesc. Cei de la corturi se culca, la fel si cei care aleg sa doarma afara, pe iarba, inveliti in paturi. Pana si fanaticii suporteri, osteniti, se intind care pe unde poate si fura cateva ore de somn. “Soferul” autobuzului luat prada de razboi si distrus total a atipit si el pe scaunul lui, epuizat dupa ce toata seara si-a facut numarul. Ii fac poza si plec.

Linistea invaluie acum piata. Cobor pe Inonu Caddesi, strada cu peste zece baricade in nici un kilometru care da din Taksim spre stadionul lui Besiktas. Pe malul de iarba de deasupra autostrazii sint santinelele: zeci de protestatari care pandesc o eventuala miscare a politiei. Au cu ei walkie-talkie-uri cu care ii anunta rapid pe cei din parc si din piata daca politistii incearca vreun atac. Ei nu dorm, stau de veghe. Fac cu schimbul si asteapta.

 IMG 20130608 033212

Ce urmeaza? Nimeni nu stie. Nemultumitii spun ca nu vor pleca pana nu obtin ceva: fie demisia lui Erdogan, fie altceva care sa ii calmeze si sa-i multumeasca. Nu se stie ce anume i-ar putea face sa se retraga. Turcii sint caposi, iubesc cu pasiune si urasc total! Nici inamicul lor, premierul-despot, asa cum il descriu, nu pare sa aiba de gand sa renunte.

Cert este ca fiecare zi care trece pare sa fie in avantajul protestatarilor. Comunitatea lor veche de cateva zile deja are institutii proprii si se rodeaza, functionand deja surprinzator de bine. Iar organizarea lor pare sa faca imposibila o interventie care sa mature tot in doar cateva minute, asa incat operatiunea sa scape de ochii intregii lumi. Caci a trecut mai bine de o saptamana de cand intreaga lume se uita spre dealul Taksim. 

Citeste si:

Republica Libera Taksim

Republica Libera Taksim - Partea a doua

Republica Libera Taksim - Partea a treia 

Republica Libera Taksim - Partea a patra

Republica Libera Taksim - Partea a cincea

Republica Libera Taksim - Partea a sasea

Republica Libera Taksim - EPILOG

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.

0
Shares