Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Create an account

Fields marked with an asterisk (*) are required.
Name *
Username *
Password *
Verify password *
Email *
Verify email *
Captcha *
Reload Captcha
Fotografii de Andrei Pungovschi. Reproducerea lor este interzisa fara acceptul lui scris. Fotografii de Andrei Pungovschi. Reproducerea lor este interzisa fara acceptul lui scris. Sursa foto: Andrei Pungovschi

Republica Libera Taksim

Scris de  Iun 07, 2013

“Sintem in razboi, ne pot ataca oricand. De-aia am ridicat atatea baricade, sa le incetinim asaltul. Vor veni in zori, cand lumea putina din piata doarme”, mi-a spus un pusti de nici 20 de ani, cu un zambet larg pe fata si cu o masca de gaze prinsa smechereste pe mana. Il intrebasem mirat ce e cu cele peste zece baricade ridicate, din pavajul trotuarelor, schele de constructii, semne de circulatie,  masini rasturnate si ghivece, pe kilometrul de strada care urca de la stadionul Inonu pana in piata Taksim.

“Trebuie sa ne aparam ce am castigat”, mi-a mai spus, dupa care mi-a cerut un foc si a plecat in graba la ai lui.

Multe ore mai devreme, veneam pe strada Istiklal, dinspre Bosfor spre piata Taksim. Mai trecusem de vreo doua ori pe aici. Nimic spectaculos: aceleasi magazine plictisitoare in usile carora am fumat datile trecute zeci de tigari asteptand, aceiasi turisti plictisitor plini de plase de cumparaturi, aceiasi vanzatori ambulanti cu de toate. Istanbulul pe care il traversasem dintr-o parte in alta arata absolut normal.

Am ajuns insa in Piata Taksim, acum mai degraba Republica Taksim, un teritoriu autonom de un kilometru patrat, in plina anarhie dar in care, paradoxal, exista o ordine de stup. Un teritoriu a carui existenta il sperie pe insusi Tayyip Erdogan, omul care a adus Turcia la prosperitate in ultimii zece ani, dar care acum e acuzat ca a virat-o brusc spre fascism, spre dictatura.

Am gasit Republica Taksim intr-o nesperata sarbatoare. Mii, poate zeci de mii de oameni canta, danseaza, mananca si beau de la sutele de vanzatori ambulanti orientati care ofera orice, de la bere la gheata pana la peste fript pe gratar.

In piata flutura mii de steaguri. Mesaje politice, dar si declaratii de razboi pentru politie, scrise sub fotografiile uriase ale celor trei protestatari morti in confruntarile din ultimele zile. Peste tot aici se vad urmele bataliilor din urma cu doua zile: masini rasturnate, gramezi de de toate care blocheaza stradutele ce dau spre Taksim si spre Parcul Gezi si peste tot, dar peste tot, graffitti. Nu exista metru patrat de cladire in toata piata pe care sa nu se fi scris cu spray-urile. La fel si pe asfalt, pe trotuare, peste tot. Semn ca oamenii astia au ajuns aici si asa si pentru ca au avut multe de spus dar nu a avut cine sa-i asculte.

Intr-o margine de piata, doua autobuze distruse. Singurele autobuze. Mai sint cateva microbuze si masini facute praf, dar autobuzele, pe cat de mari pe atat de tandari, sint prada suporterilor echipelor de fotbal.

La ceea ce a fost pana acum cateva zile volanul unuia dintre ele, doi pusti cu masti stil “anonymous”, de vanzare peste tot pe la tarabele ambulante, canta, pe ritmuri de peluza, mascari la adresa Eminei Erdogan, sotia premierului. Bat cu pumnii in tabla arsa a autobuzului si, la refren, scot cate-o bere prin fostul parbriz ca sa inchine cu zecile de oameni care se opresc sa le faca poze. Unii gusta mesajul lor, altii stramba putin din nas. “Oricum ar fi, e o femeie, nu ar trebui sa faca asta. Sa zica doar de el”, imi spune un tip la vreo 40 de ani, dupa care zambeste totusi si pleaca mai departe.Plec si eu sa dau o tura prin parc. Parcul Gezi, un hectar de verdeata de care se stie de o saptamana si in Australia. Sute de corturi, fum de gratare, o scena pe care concertul tocmai se incheiase si bisericute de tineri, mai pusti sau mai carunti, care discuta linistiti in taraboiul general. Ei sint creatorii Republicii Taksim. De la cativa dintre ei, cei denumiti de ceilalti, cu respect, “ecologistii”, a venit scanteia care a aprins apoi ceea ce unii spera sa devina Primavara turca. Langa ei au venit apoi artistii, liber-profesionistii, micii antreprenori si in general oamenii educati care nu vor sub niciun chip sa renunte la caracterul laic, secular al tarii lor, in pericol sa fie distrus de inamicul tuturor, Erdogan. Sint multi, imposibil de spus cat de multi,  pentru ca vin si pleaca in permanenta. As spune undeva la 20.000 de oameni extrem de diferiti dar care azi traiesc liberi in kilometrul lor patrat in care stau impreuna si fac ce vor. Si care au luptat si acum ocupa fiecare metru patrat din parcul lor. Intr-o margine a parcului, doi joaca tenis de masa. Si-au facut masa din doua garduri de fier luate prada de razboi de la politie, peste care au pus un panou din aluminiu din cele care ascundeau de ochii lumii lucrarile la proiectul de renovare – pentru ei de distrugere – a Parcului Gezi. Lucrari incepute, in paranteza fie spus, de cateva luni de zile, dar care saptamana trecuta au ajuns sa ameninte parcul insusi. Aud strigate din piata, dinspre autobuzele suporterilor. Ii gasesc urcati cu zecile pe cele doua epave si cantand din toti plamanii. Scandeaza la unison imnuri ale lui Fenerbahce, apoi Galata, apoi Besiktas. Cei pasionati de fotbal vor avea o problema sa creada asta, este chiar neobisnuit. In cinci minute apare o minge si incepe o miuta. Un haos, dar pe ei ii bucura.

Plec mai departe. In mijlocul pietei aud fluiere si muzica electronica. Un DJ si-a adus masuta si laptopul si le pune muzica tuturor. Langa el s-a instalat un alt tip, prieten de-al lui, care are o frapiera si cateva sticle de tarie. Shot-urile sint insa de vanzare.

O iau in jos pe o strada care pleaca din piata dar se termina brusc intr-o masina rasturnata. E un fost car de transmisie TV. (Imi vine sa scriu “Aviz amatorilor!”, gandindu-ma la multe statii TV de la noi).

Nu merg 50 de metri si strada se blocheaza din nou. O alta masina, care in plus a fost si arsa. Alti 50 de metri si dam de un ghiveci urias cu un copac decorativ, pus strategic in mijlocul drumului. Si-apoi prima baricada din pavaj: zeci de metri de caramizi adunate intr-o gramada de un metru inaltime sigroasa tot pe-atat, intarita cu fiare. Si inca una, si inca una, si tot asa pana jos, in strada mare.

”Sint mandru de tara mea cum n-am fost niciodata. Eram un popor dezbinat, insa nici nu-ti imaginezi ce am vazut aici in astea cateva zile. Oameni ultra-religiosi in rugaciune, paziti de atacurile politiei de secularisti, suporterii de fotbal, care pana acum o saptamana se ucideau de-atata ura, acum au lucrat cot la cot la baricadele astea. Am muncit cu totii, pe rand, deja fiecare stie ce are de facut, sintem o comunitate si sintem mandri de asta. Pe toti ne uneste ura fata de fascism”, imi povesteste Orhan, un softist de 29 de ani, cu parul lung si cercei in urechi.

Din vorba in vorba, imi spune cum mama lui, acum in Italia cu treaba, abia asteapta sa se intoarca si sa vina la protest.

” A fost din prima zi! Stii imaginea acum celebra cu sute, mii de oameni care traverseaza podul spre Europa? Ei, intre ei era si mama. Cand a aflat ce ni se intampla aici, a trezit vecinii si i-a incolonat si pe ei incoace.”

Il ascult uimit si zambesc; trebuie sa fie frumos sa mergi cu mama la revolutie.

Schimbam numere de telefon si plec mai departe. Jumatate de ora mai tarziu il regasesc insa pe Orhan, in acelasi loc dar mult mai agitat decat il lasasem.

Erdogan s-a intors in tara din vizita lui in strainatate si, cu spume la gura, asa cum l-a descris Orhan, a declarat cu cateva minute in urma ca ce se intampla acum in Taksim, cu baricade in mijlocul strazii si alte asemenea, nu poate fi in veci tolerat.

“Ne pregatim de razboi”, imi spune. Stie ca politia va veni in zori, dinspre Besiktas. Se organizeaza zgomotos, dar par eficienti Orhan si ai lui: in cateva minute pe langa noi trece “echipa medicala”. Sint primii care merg spre ceea ce cred ei ca va fi frontul. Vreo 20 de insi alesi dintre cei din piata pe un criteriu surprinzator: grupa sangvina, in caz ca va fi nevoie sa doneze sange! O au chiar scrisa cu markerul, pe tricouri.

Il las sa-si vada de treaba si ma intorc spre Piata Taksim. Mai dau o tura si inca o tura, dar linistea se lasa incet-incet peste enclava mustind de libertate.

Astept pana in zori asaltul politiei, dar nu se intampla nimic. Pe drum spre hotel intru in vorba cu un altul. Este cam ciugulit si e convins ca nu au fost atacati pentru ca deja lui Erdogan ii e frica de ei.

Nu stiu ce sa zic. Am stat deja o noapte intre oamenii astia si parca imi vine sa-i dau putina dreptate. Sint al dracului de vii si asteapta o demisie, asa ca autoritarul Erdogan are o problema.

Citeste si:

Republica Libera Taksim

Republica Libera Taksim - Partea a doua

Republica Libera Taksim - Partea a treia 

Republica Libera Taksim - Partea a patra

Republica Libera Taksim - Partea a cincea

Republica Libera Taksim - Partea a sasea

Republica Libera Taksim - EPILOG

***

Fotografii de Andrei Pungovschi. Reproducerea lor este interzisa fara acceptul lui scris.

Mai multe fotografii de la protestul din Piata Taksim gasiti pe www.unfoto.blogspot.com, site-ul fotoreporterului Andrei Pungovschi.

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.

0
Shares