Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Create an account

Fields marked with an asterisk (*) are required.
Name *
Username *
Password *
Verify password *
Email *
Verify email *
Captcha *
Reload Captcha

Pamantul Sfant al urii (partea I)

Scris de  Aug 13, 2013

Lumina şi întunericul, adevărul şi minciuna, adulaţia şi ura, religia şi fanatismul, Raiul şi Iadul, toate, deopotrivă, domnesc peste Pământul Sfânt al musulmanilor, evreilor şi creştinilor, un tărâm al controverselor care fierbe de zeci de ani şi pentru care soluţia stă într-un miracol. Această palmă de pământ din sud-vestul Asiei, mare cât vreo trei judeţe din România, întinsă între Marea Mediterană şi Râul Iordan, îi adăposteşte pe evrei şi pe palestinieni, două naţii vechi de milenii, extrem de diferite, dar paradoxal de asemănătoare, pentru care, în această uriaşă dilemă, există o singură certitudine: că nu au cum să trăiască aici, împreună, în pace.

Istoria

În ciuda interpretărilor diferite, fapt este că, în 1947, sub egida pe-atunci nou for­ma­tei Organizaţii a Naţiunilor Unite, s-a fă­cut Planul de Împărţire a Palestinei, ca­re până atunci se afla sub Mandatul Bri­tanic, urmare a primului război mondial.

După negocieri, Planul prevedea ca statul evreu să primească circa 56% din te­ri­to­riu. Pe motiv că, demografic, evreii re­pre­zentau doar o treime din populaţia totală ca­re locuia în teritoriul supus divizării, pa­lestinienii au respins propunerea ONU. În 14 mai 1948, ziua în care, conform în­ţe­legerii cu ONU, britanicii s-au retras din Palestina, în vidul de putere creat, evreii au declarat înfiinţarea statului Israel. A do­ua zi, toate statele arabe din vecinătate, că­rora li s-au alăturat şi forţe irakiene, s-au aliat şi au declarat război Israelului.

În urma războiului, care s-a încheiat ofi­cial în 1949, statul Israel a ajuns să ocupe 78% din teritoriul pe care ONU îl îm­păr­ţise un an mai devreme. Pământul rămas a fost împărţit în trei zone: Cisiordania, Ierusalimul de Est şi Gaza, teritorii care au revenit Iordaniei şi Egiptului.

Au urmat aproape 20 de ani în care, spri­ji­niţi de regimurile de la Aman şi Cairo, pa­lestinienii din Cisiordania şi Gaza au dus un război de gherilă împotriva statului Is­rael, împotriva sionismului. Luptele au lu­at amploare în 1964, odată cu înfiinţarea Organizaţiei pentru Eliberarea Pales­ti­nei, care contesta existenţa istorică a evre­i­lor în zonă şi al cărei scop era crearea unui stat palestinian în întreaga Palestină.

În iunie 1967, nemulţumit de interdicţia de a traversa Strâmtoarea Tiran impusă na­velor sale, Israelul a pornit războiul de şa­se zile împotriva Siriei, Iordaniei şi Egip­tului, ocupând Cisiordania, Gaza şi Ieru­sa­limul de Est şi câştigând, practic, con­tro­lul asupra întregii zone.ONU a sancţionat imediat intenţiile expansioniste ale Isra­e­lului, denunţând „ocuparea“ celor trei te­ritorii locuite de palestinieni şi cerând re­tragerea din acele zone.

Ocupaţia administrativă

Din motive dintre cele mai bizare, care au mers până la invocarea unor diferenţe te­oretic inexistente între varianta în engleză şi cea în franceză a Rezoluţiei ONU, pri­mul pas spre conformarea la actul din ‘67 al Naţiunilor Unite s-a făcut abia în 1993, la Oslo, când Israelul a recunoscut le­gi­ti­mitatea Organizaţiei pentru Eliberarea Pa­lestinei şi dreptul acesteia de a guverna Fâşia Gaza şi oraşul Ierihon din Ci­sior­da­nia, primind la schimb recunoaşterea drep­tului de a exista al statului Israel, pre­cum şi angajamentul organizaţiei conduse de Arafat de a renunţa la actele de tero­rism.

În perioada ‘67-’93, între evrei şi pa­les­tinieni s-a creat abisul care astăzi îi des­parte. Israelul a colonizat teritorii întregi din Palestina de dinaintea războiului de şa­se zile, iar rezistenţa palestiniană a recurs la terorism ca unica şi ultima formă de a rezista ocupaţiei.

În toţi aceşti ani, fiecare metru pe care Is­raelul s-a extins în Teritoriile Ocupate a adus câte o dramă pentru palestinieni. Mul­te mişcări palestiniene, în special cele radicale, unele dintre ele chiar afiliate la Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei conduse de Arafat, au refuzat să accepte con­diţiile stabilite la Oslo şi au continuat lupta de gherilă. Argumentul lor suprem pentru a respinge discuţiile pentru pace şi „soluţia celor două state“ a venit tot de la Oslo, doi ani mai târziu, atunci când cel mai întins ţinut care înainte de 1967 apar­ţinea palestinienilor, Cisiordania, a fost îm­părţit în trei zone. Zona A, aflată sub control palestinian total, atât din punct de vedere administrativ, cât şi al se­cu­ri­tăţii, reprezintă astăzi cam 15% din su­prafaţa Cisiordaniei. Zona C, sub control israelian total, reprezintă peste 60%, iar zo­na B, unde responsabili cu securitatea sunt israelienii, dar administraţia revine pa­lestinienilor, reprezintă restul. Situaţia este aceeaşi şi astăzi.

Această împărţire nu s-a putut face fără a se ţine cont de situaţia particulară a fie­că­rei aşezări, în funcţie de populaţia ma­jo­ritară, astfel încât astăzi, străin fiind, este imposibil să-ţi dai seama în ce categorie se încadrează zona în care te afli. Zonele se schimbă întruna chiar şi azi, odată cu extinderea coloniilor israeliene, prin­ci­pa­lul obstacol în drumul spre pace între cele două popoare.

vanghele1

Adăposturi ale celor din comunitatea de beduini Abu Nwar, dintr-un teritoriu aflat în Zona C. În vârful dealului se văd câteva case dintr-o colonie israeliană.

Ocupaţia „la firul ierbii“

Când pui piciorul în Palestina, primul lu­cru pe care îl constaţi este că ai ajuns, prac­tic, în deşert. Vara, pământul arid pare că nu poate fi cultivat cu absolut ni­mic, că este un uriaş bolovan. Primele case pe care le vezi în zare, de pe au­to­strada perfectă (controlată de armata is­raeliană, deci zona C), au deasupra nişte bu­toaie mari şi negre care le fac să arate înspăimântător.

Ele sunt primul semn al ocupaţiei: în aceste butoaie palestinienii îşi stochează apa atunci când le vine rândul să-şi pri­mească porţia de la statul Israel. În zilele în care nu primesc apă, consumă din butoaie, pe care le umplu din nou atunci când le vine rândul. Sunt emblema după care distingi fără greşeală care casă e lo­cuită de palestinieni şi care de israelieni.

De zeci de ani Israelul controlează re­zervele de apă ale palestinienilor. Este sta­bilită o cantitate zilnică pentru fiecare aşe­zare în parte, care este apoi împărţită de co­mun acord între cei din aşezare. O zi primesc unii, altă zi alţii şi tot aşa, în func­ţie de nevoile fiecăruia. Cei din co­mu­nităţile mai izolate, beduinii, dar nu nu­mai ei, ajung chiar să cumpere apă şi să plătească o bună parte din venitul lor pe transportul acesteia, situaţie în care ni­velul lor de trai scade dramatic.

În general, oraşele mari din Cisiordania re­prezintă zona A. Există însă situaţii în ca­re o şosea care trece la câţiva metri de o ca­să palestiniană ajunge să reprezinte, din motive de securitate, teritoriu al zonei C şi-atunci israelienii decid dacă şi în ce condiţii pe acel drum pot circula maşinile sau cetăţenii palestinieni.

Bazându-se pe interpretarea unor pre­ve­deri ambigue din acordul de la Oslo, Is­raelul modifică de la o zi la alta harta Ci­siordaniei. Logica modificărilor este re­la­tiv simplă: permisele pentru construcţii în teritoriul zona C sunt eliberate de Israel, astfel că, potrivit statisticilor făcute de ONG-urile care monitorizează evoluţiile din zonă, aproximativ două solicitări pa­lestiniene dintr-o sută primesc un răspuns favorabil. În schimb, israelienii care vor să se stabilească în Cisiordania primesc apro­bări de construcţie fără mari pro­ble­me. Odată începute construcţiile, sub su­pra­vegherea armatei, un teren sau altul adiacente coloniei în formare sunt ex­pro­priate sau îşi schimbă destinaţia, devenind drum pentru colonişti, uneori închis com­plet circulaţiei maşinilor palestiniene. To­tul din raţiuni de „securitate“. Efectele aces­tor schimbări reprezintă de fapt te­roa­rea de care palestinienii îi acuză pe evrei.

Conform tradiţiilor palestinienilor, pă­mân­tul înseamnă onoarea, iar mulţi dintre ei rămân fără pământ în urma acestor ex­tinderi permanente ale coloniilor.

De obicei, palestinienii protestează faţă de extinderea acestor colonii. La proteste par­ticipă familiile afectate şi, în funcţie de po­ziţia socială sau relaţiile personale, alţi mem­bri ai comunităţii palestiniene sau chiar străini care le susţin cauza, unii din­tre ei chiar activişti israelieni. Aceste pro­teste degenerează în conflicte cu cei din colonie, care cheamă armata. Intervenţia armatei înseamnă arestări şi, uneori, chiar victime în rândurile nemulţumiţilor, însă coloniile şi coloniştii rămân acolo, ali­men­tând tensiunile din respectiva comunitate.

vanghele2

Abd al-Karim Jaabari arată spre ceea ce el numeşte „sursa răului“: casele din colonia israeliană Kiryat din Hebron, de care îl mai despart doar câteva zeci de metri.

Coloniile

Toată Cisiordania este un podiş. Coloniile, principalul combustibil al tensiunilor is­raeliano-palestiniene şi principalul mijloc prin care se manifestă ocupaţia, alături de prezenţa israeliană militară şi admi­nis­tra­tivă, apar de la o zi la alta. Mai întâi o ru­lo­tă-două, obligatoriu într-un vârf de deal, aproape niciodată în vale, apoi o casă, do­uă, câteva zeci, un drum, familii, garduri electrice sau cu senzori, securitate privată pentru respectiva aşezare, noi restricţii pen­tru palestinienii din apropiere şi con­flicte nonstop.

Coloniile din Cisiordania se extind încă din 1967, de după războiul de şase zile. Sunt considerate ilegale de Uniunea Eu­ropeană şi sunt subiectul care, acum trei ani, l-a făcut pe Mahmud Abbas, liderul Autorităţii Palestiniene de la Ramallah, să se ridice de la masa negocierilor cu Is­raelul. Statul evreu dorea să discute des­pre orice altceva în afară de problema co­lo­niilor şi coloniştilor, iar Abbas, pe nu­mele său arab Abu Mazin, nici nu a vrut să audă de asta.

Coloniştii din Cisiordania sunt, în mare, motivaţi fie economic, fie ideologic. Cei care vin să locuiască aici o fac fie pentru că statul israelian îi susţine indirect, fie pen­tru că ei sunt convinşi ca pământul es­te al lor încă de pe vremea Regelui Da­vid, iar palestinienii sunt cei care îl ocupă ile­gal.

Cei dintâi se stabilesc în Cisiordania pen­tru că plătesc de zeci de ori mai puţin pen­tru o casă aici decât pentru una de di­mensiuni similare în Israel. În plus, ei sunt scutiţi de taxe. Casele sunt construite de companii pe banii guvernului israelian, iar cei care le ocupă plătesc o rată mică timp de 20-30 de ani, dobânda fiind sim­bolică. Este aşadar avantajos pentru ei, în ciuda problemelor de securitate personală cu care se confruntă zilnic. Acceptă totuşi situaţia pentru că sunt păziţi de firme specializate plătite de statul Israel şi, la nevoie, de forţe ale armatei israeliene.

„Coloniştii ideologici“ sunt cei mai agre­sivi. Parţial motivaţi de beneficiile eco­nomice, aceştia aleg să vină în Cisiordania pentru că simt că acest teritoriu le apar­ţine de drept şi este datoria lor să îl ia îna­poi şi să-l alipească statului evreu. Mulţi sunt înarmaţi şi îi provoacă necontenit pe noii lor vecini, care îi privesc ca pe o forţă civilă a armatei de ocupaţie.

Atunci când palestinienii nu pornesc câte un protest faţă de cei din coloniile din apropiere sau faţă de extinderea lor te­ri­torială, între ei şi colonişti izbucnesc con­flicte spontane. Fie unii, fie alţii aruncă o piatră - o glumă proastă spune că arun­catul cu pietre este sportul naţional în Pa­lestina - în direcţia adversarului. Riposta vine, conflictul începe, forţele armate sau cei din securitatea privată din colonii in­tervin şi se lasă cu arestări, de obicei în rân­dul palestinienilor, care sunt duşi şi in­terogaţi pentru câteva luni de zile. Unii pri­mesc ani grei de închisoare pentru o pia­tră aruncată înspre colonişti, înspre o maşină de-a acestora sau înspre armată. În cazul în care intervenţia naşte un pro­test al comunităţii palestiniene, nu de pu­ţine ori forţele israeliene folosesc armele, cu gloanţe oarbe sau chiar cu muniţie de război.

Prezenţa în sine a coloniştilor îi irită pe palestinieni: spre deosebire de ei, care se chinuie cu agricultura de subzistenţă, care au probleme cu alimentarea cu apă şi cu­rent şi care sunt, practic, lipsiţi de apă­rare în faţa provocărilor, coloniştii plătesc sume modice pentru apă, care curge non­stop, pentru electricitate şi alte servicii. Terenul lor este irigat fără oprire, de­ve­nind propice pentru agricultură, în vreme ce ţărâna palestiniană nu poate naşte de­cât nişte amărâte de culturi de castraveţi sau alte legume pentru consumul propriu.

Frustrarea

Aceste diferenţe „pe faţă“ nasc frustrări în comunităţile palestiniene. Cea mai com­plicată situaţie este în Hebron, singurul oraş palestinian care are în mijlocul lui, în aşa-numita zonă A, două colonii evreieşti. Aici l-am cunoscut pe Abd al-Karim Jaa­bari, un palestinian care a ajuns să lo­cu­iască între două colonii, la distanţă de nici 50 de metri de cea mai apropiată casă is­raeliană. Casa lui a devenit o fortăreaţă, cu trei rânduri de grilaj la fiecare geam, montate chiar de el pentru a rezista ase­diului cu pietre care nu se opreşte de ani. Chiuveta din curte e crăpată de un bo­lo­van, grilajele de la geamuri sunt îndoite, iar oglinda din colţul casei, în care se băr­biereşte, a rămas doar un ciob. În plus, îl vede zi de zi pe cel care i-a provocat bă­iatul să arunce cu o piatră, gest pentru care fiul lui este în închisoare de şase luni şi aşteaptă să fie judecat. Spune că i-a povestit că a încasat bătăi groaznice în arest şi i se rupe sufletul. A protestat de câteva ori, însă fără niciun folos: coloniştii de peste gard i-au luat pământul, care acum este străbătut de un drum construit special pentru ei. Nu are pe unde să ajun­gă acasă cu maşina, astfel că tot ce trebuie să aducă acasă, fie cumpărături zilnice, fie mobilă, trebuie cărat cu spinarea de la ba­riera aflată la câteva sute de metri. Copiii şi nepoţii lui, spune el, sunt luaţi zilnic la pietre de cei din colonie. Nici el nu mai ştie de câte ori au avut capetele sparte.

Se încăpăţânează să trăiască aici cu familie cu tot şi speră în vremuri liniştite, însă răbdarea i-a cam ajuns la final. „Nu plec de-aici decât în pământ. În pământul meu!“, spune fără să clipească atunci când îl întreb de ce nu renunţă şi nu-şi ia lucrurile să se mute în altă parte. Îl simt vulnerabil şi nu pot să nu-l întreb ce pă­rere are despre extremism, despre gherilă şi despre terorism. O fac nu tocmai jur­nalistic, conducându-l, recunosc, spre răs­puns: „În condiţiile astea, aţi susţine o mişcare extremistă, teroristă, aşa cum îi spunem noi în Europa, o mişcare precum Hamas? Aţi vota cu Hamas dacă mâine ar fi alegeri?“. Îmi spune„da“ fără să stea prea mult pe gânduri. Nu vede altă so­luţie în afară de violenţa extremă pentru a scăpa de calvarul lui.

Coloniile şi coloniştii i-au adus pe pa­lestinieni la exasperare. Într-un asemenea hal, încât acum vreo două luni, într-un checkpoint plin de soldaţi israelieni, un­deva în apropiere de Nablus, un bărbat a ucis un colonist care arunca cu pietre. Po­vestea, aşa cum mi-a spus-o unul dintre şoferii palestinieni cu care am călătorit în Cisiordania, e impresionantă: se spune că omul se afla într-o maşină şi, când a fost oprit la checkpoint, un colonist a început să dea cu pietre în el şi în maşina lui. Sol­daţii nu l-au potolit, aşa că bărbatul, „să­tul de atâtea nedreptăţi“„şi-a pierdut minţile“, a scos un cuţit şi s-a năpustit asupra colonistului. Deşi acesta din urmă avea pistol şi deşi a apucat să tragă, pa­lestinianul l-a spintecat, omorându-l pe loc. A fost imediat arestat de soldaţii din apro­piere şi, cel mai probabil, va fi con­damnat la închisoare pe viaţă.

Conştientă de tensiunile pe care le nasc şi având în spate rapoarte privind violenţa coloniştilor, dar şi a palestinienilor faţă de prezenţa lor în Cisiordania, UE a ajuns pâ­nă acolo încât boicotează oficial produsele provenite din colonii. Printr-o rezoluţie apro­bată anul trecut, aceste produse, în special ulei de măsline şi diferite sucuri de fructe, sunt etichetate ca provenind din coloniile din Cisiordania, pentru a fi uşor de depistat şi, implicit, de boicotat de că­tre europeni.

Totuşi, colonii noi apar de la o zi la alta. Pe drumul de la Ramallah la Nablus, pe vâr­furi de deal, se văd zeci de noi avan­pos­turi, iar când mergi de la Ramallah spre Tel Aviv vezi colonii în extindere, case în construcţie şi lucrări la noi drumuri.

Securitatea acestor colonii rămâne însă cea mai mare problemă a celor care le populează chiar şi astăzi. Acum câteva luni, în apropiere de Nablus, doi tineri terorişti palestinieni au reuşit să intre în­tr-o astfel de colonie şi au spintecat o fa­milie întreagă: adulţi, femei, copii. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu ei nici astăzi: unii spun că au fost ucişi, altii spun că au fost prinşi în viaţă de către forţele israeliene de securitate şi că, cel mai probabil, îi aş­teaptă şi pe ei detenţia pe viaţă.

Zidul şi „checkpoint“-urile

Ideea construirii unui zid care să-i separe pe israelieni de palestinieni a venit încă din anii ‘90, când premierul israelian Yitzhak Rabin a propus o separare clară a Fâşiei Gaza de Israel. Ideea a fost extinsă şi în ceea ce priveşte vecinătatea cu Ci­siordania, astfel că, în timp ce la Oslo se ne­gocia soluţia celor două state, în timp ce israelienii şi palestinienii făceau primii paşi spre o posibilă pace în zonă, aici se construiau primele segmente ale unui astfel de zid, plăci de beton înalte de până la opt metri dispuse pe o lungime de câţi­va kilometri, cu scopul de a proteja colo­nia Bat Hefer din nord-vestul Israelului de comunitatea palestiniană din suburbiile localităţii Tulkarm din Cisiordania.

La începutul anilor 2000, în timpul celei de-a doua „intifada“ - răscoală a pa­les­ti­nienilor împotriva ocupaţiei, marcată de atentate teroriste majore soldate cu sute de morţi în rândurile civililor israelieni sau chiar ale turiştilor -, Israelul a decis să extindă zidul şi a început să lucreze se­rios la asta. Zidul, care conform codului de etică al BBC nu este un zid, ci „o ba­rie­ră de separaţie“, se suprapune pe alocuri cu linia de demarcaţie stabilită de ONU în 1949 între Cisiordania şi Statul Israel.

Astăzi, acest zid are o lungime de aproape 700 de kilometri şi este în continuă ex­tindere. Cea mai mare parte din el este pe teritoriul Cisiordaniei, intrând în terenul palestinian cu sute de metri până la 20 de kilometri faţă de „linia verde“ trasă de ONU acum mai bine de 70 de ani. Scopul de­clarat al construcţiei zidului este se­cu­ri­ta­tea. Cu alte cuvinte, protecţia israe­li­enilor în faţa valului de terorism venit din­spre palestinieni. Iar motivul pentru care aceas­tă hidoasă construcţie muşcă atât de adânc uneori din teritoriul Cisiordaniei este„pro­tecţia coloniilor evreieşti“ de aici, în­ce­pând cu Ierusalimul de Est, ocu­pat de evrei în ‘67, în urma războiului de şase zile.

Zidul nu este peste tot chiar un zid. De fapt, în cea mai mare parte este un gard de plasă cu senzori, patrulat permanent de forţele armate israeliene. Uneori, zidul trece prin inima unei comunităţi, pe mij­locul unui drum, despărţind cele două sen­suri de mers şi, totodată, casele de pe-o parte şi de alta a străzii. Şi separând copii de părinţi, fraţi unul de altul şi câte şi mai câte astfel de drame individuale.

În Ierusalim, dar nu doar aici, există car­tiere întregi locuite de palestinieni în par­tea israeliană a zidului. Aşa au rămas. Do­vadă a tendinţei expansioniste a Israelului, după cum acuză palestinienii, care se în­treabă cum mai poate avea zidul rol de barieră de securitate.

Zidul de beton, înalt de opt metri, aproa­pe de două mai mare decât oroarea din Berlin din timpul Războiului Rece, apare în zona celor mai aglomerate checkpoint-uri. Acestea sunt punctele de trecere din Palestina în Israel. Dată fiind dependenţa economică a palestinienilor de evrei, ei sunt şi principalii afectaţi de checkpoint-uri. Pentru a merge la slujbele lor din Israel - căci foarte mulţi dintre palesti­ni­eni lucrează pentru israelieni - trebuie să treacă zilnic pe aici. Aceste zone de con­trol se aglomerează până la extrem fără vreun orar care să poata fi intuit, astfel că punctualitatea în Palestina pur şi simplu nu poate exista.

Pentru a trece din Cisiordania în Israel, palestinienii au nevoie fie de acte emise de statul israelian, fie de nişte autorizaţii spe­ciale care se dau pentru cel mult trei luni, pe criterii la fel de greu de intuit. Ce­rerile respinse sunt motivate prin sin­tag­ma „security reasons“.

Asemenea checkpoint-uri sunt însă ins­ta­late şi pe majoritatea drumurilor din zona C, chiar dacă acolo nu există zid şi chiar dacă, şi de-o parte, şi de alta a punctului de control, este teritoriu palestinian. Aces­tea sunt de regulă în apropiere de colonii şi pot apărea de la o săptămână la alta.

Checkpoint-urile sunt în permanenţă pă­zite de soldaţi israelieni care pot opri ori­ce maşină pentru control. Mai mult, pa­lestinienii acuză bunul plac al soldaţilor is­raelieni, care, având dreptul şi invocând ace­leaşi motive de securitate, închid pur şi simplu punctele de trecere, astfel că niciodată un palestinian nu poate fi sigur că ajunge dintr-un loc în altul într-un ter­men rezonabil.

Israelienii nu au motive să treacă prin cal­varul checkpoint-urilor. Majoritatea tră­iesc şi lucrează în interiorul statului Israel, aşa că nu prea au motive să calce prin te­ritoriile palestiniene. Cu atât mai mult cu cât toate intrările în zona A, a pales­tinie­nilor, sunt semnalizate cu panouri mari prin care le este comunicat că îşi riscă viaţa continuându-şi drumul.

-va urma-

(Text si fotografii: Ovidiu Vanghele, jurnalist Centrul de Investigatii Media. Material realizat cu sprijinul Reprezentantei Uniunii Europene in Ierusalimul de Est. Text publicat si in Revista "22".)

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.

0
Shares