Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Create an account

Fields marked with an asterisk (*) are required.
Name *
Username *
Password *
Verify password *
Email *
Verify email *
Captcha *
Reload Captcha

Pamantul Sfant al urii (partea a II-a)

Scris de  Aug 21, 2013

După ce, în prima parte, am prezentat istoria conflictului israeliano-palestinian, mecanismele instalării coloniilor evreieşti în  Cisiordania, frustrarea palestinienilor şi calvarul zidului care îi separă de israelieni, în rândurile care urmează vom vorbi despre terorism, despre motivaţia coloniştilor israelieni de a trăi în teritoriul ocupat, precum şi  despre Palestina de azi.

Terorismul

Adăugat la cel al coloniilor şi coloniştilor, calvarul zidului şi al punctelor de control reprezintă în mare „teroarea ocupaţiei“, cu care palestinienii îşi justifică propriile ac­t­e de teroare, care oripilează lumea ci­vilizată.

Nu există o definiţie clară pentru terorism. În viziunea multor specialişti în conflicte, precum şi în cele câteva tratate despre fe­no­men disponibile online, terorismul re­pre­zintă, în mare, folosirea violenţei pen­tru a instaura frica, în special în rândurile populaţiei civile.

Oricât de neobişnuit ar părea, israelienii şi palestinienii se acuză unii pe alţii de te­rorism. Israelienii nu vor uita vreodată aten­tatele din timpul celor două Intifada, acu­zându-i pe „barbarii“ palestinieni că au ucis sute, chiar mii de civili, con­dam­nând crime împotriva femeilor şi copiilor şi denunţând lupta mişelească, ascunsă, ba­zată în special pe atentate sinucigaşe.

Palestinienii, la rândul lor, denunţă cele câ­teva masacre săvârşite de evrei fun­da­mentalişti cărora le-au căzut victime oa­meni nevinovaţi, dar, mai ales, „teroarea zilnică a ocupaţiei“: coloniile şi violenţa ce­lor care le populează, intervenţiile ar­ma­tei, incursiunile extrem de violente ale sol­daţilor în teritoriile palestiniene, pe care for­ţele armate le fac ori de câte ori caută pe cineva pentru a-l aresta, precum şi tor­tura psihică a zidului şi checkpoint-urile, care le fac viaţa de zi cu zi un calvar.

Dar palestinienii mai spun un lucru: Pa­les­tina nu are ar­mată, astfel că nu poate pur­ta un război „convenţional“. Niciun pa­les­tinian care vrea să-şi apere ţara cu arma în mână în faţa ocupaţiei israeliene, de­nunţată în clar de toate organizaţiile inter­naţionale, nu o poate face într-un mod le­gal, organizat, ci e nevoit să recurgă la lup­ta de gherilă. O luptă de gherilă care în­să vizează de multe ori civili necom­ba­tanţi şi care le-a adus palestinienilor re­nu­mele de terorişti. Din cauza acestui gen de luptă, palestinienii au pierdut sprijinul unei părţi importante  a comunităţii inter­naţionale şi tot din această cauză au apă­rut necontenit piedici  în procesul de pace cu Israelul.

Indiferent dacă moare ucis într-un protest împotriva ocupaţiei sau dacă se detonează într-un autobuz, omorând femei şi copii în Israel şi înspăimântând o lume întreagă cu a sa cruzime, un palestinian devine pen­tru poporul său un martir. În semn de respect, pe străzile din oraşul său apar pos­tere cu imaginea sa, mai ales dacă exis­tă fotografii cu el cu arma în mână, în po­ziţie de luptă. Am văzut astfel de afişe în zo­ne precum radicalul Nablus, dar şi în li­be­rala Ramallah.

Cele două popoare aflate în război au mers pâ­nă acolo încât numele unei străzi fai­moa­se din Hebron, Shuhada, pentru isra­elieni se traduce prin strada „terorii“, iar pentru musulmani este strada „mar­ti­ri­lor“. Pe drumul către Oraşul Vechi, fostul centru al Hebronului, cum treci de check­point-ul de lângă Mormântul Patriarhilor (locul unde, potrivit tradiţiei evreieşti, a fost înmormântat Avraam, sau, pentru pa­lestinieni, Moscheia Ibrahim), ajungi în strada care spune cel mai mult despre relaţiile dintre Israel şi Palestina: strada Shu­hada. Du­pă ce, în 1994, în lăcaşul sfânt, reven­dicat de evrei şi musulmani deopotrivă, a avut loc un atentat al unui evreu radical pe nume Goldstein, care a ucis 30 de mu­sulmani care se rugau, ri­pos­ta palestiniană a adus groaza la He­bron: zeci de atentate si­nucigaşe, zeci de atacuri mişeleşti asupra coloniştilor şi sute de victime. Chiar dacă autorităţile israeliene au condamnat ferm acest eveniment, cel mai aprig discurs venind de la însuşi pre­mierul Yitzak Rabin, mulţi palestinieni sunt încă nemulţumiţi că există evrei care-l consideră erou pe Goldstein, uitând că şi ei îi consideră martiri pe cei care ucid evrei. După atacul lui Goldstein, forţele is­raeliene de ocupaţie au fost nevoite să în­chidă strada Shuhada, mai întâi pentru maşini şi, ulterior, chiar unul dintre tro­tuare, pentru pietonii pa­lestinieni. Astfel s-a ajuns la situaţia în ca­re palestinienii aveau voie să meargă doar pe un trotuar şi evreii pe celălalt, pe o stradă lată de cel mult şase metri.

Astăzi, strada Shuhada este pustie, casele sunt părăsite şi peste tot vezi soldaţi israelieni înarmaţi. Singurii care încă o ani­mă sunt turiştii care se încumetă să ajungă la Mormântul Patriarhilor.

Ideologia coloniştilor

Liderul informal al celei mai controversate colonii din Cisiordania, Kiryat Arba din He­bron, pe numele lui David Wilder, a ac­ceptat cu greu un interviu. M-a privit cu suspiciune, mai ales când a aflat că sunt acolo la invitaţia Reprezentanţei UE.

„UE este o organizaţie profund an­ti­se­mită, care face astăzi ce a făcut Hitler în al doilea război mondial: el îi obliga pe evrei să poarte steaua la vedere, pentru a putea fi oricând recunoscuţi şi umiliţi, iar UE pune etichete pe produsele din colonii“, spune Wilder, un evreu de ori­gine americană stabilit de mulţi ani în sin­gura colonie urbană din Cisiordania.

vanghele1

Colonistul David Wilder spune că Palestina este teritoriu evreiesc, invocând argumente istorice

Wilder spune că, de fapt, evreii sunt cei opri­maţi, că ei sunt cei care au la dis­po­zi­ţie doar 3% din suprafaţa Hebronului, ca­re, ca de altfel întreaga Palestină, este te­ritoriu evreiesc. Argumentele lui sunt is­to­rice: descoperiri arheologice şi chiar is­to­ria religiilor, care vorbeşte despre domnia Re­gelui David pe aceste meleaguri, cu sute de ani înainte de naşterea Profetului Ma­homed. „Despre ce ocupaţie vorbiţi? Este pământul nostru, suntem aici de mii de ani“, spune Wilder, şi-şi aşază tacticos kip­pah croşetată, semn al apartenenţei la iudaismul conservator.

Cine are de fapt dreptate? Al cui este acest pământ şi de ce această încrâncenare? Wil­der îmi detaliază punctul său de vedere, asi­gurându-mă că vorbeşte în numele co­loniştilor evrei„din Hebron şi din în­treaga Cisiordania“„Arabii nu au vrut să fie cum a zis ONU iniţial, după Man­dat, şi ne-au de­clarat război. Au pierdut războiul, au pier­dut şi din teritoriu. Apoi au închis strâm­toarea Tiran, încercând să ne uci­dă economic. A început războiul de şase zile, pe care l-au pierdut, aşa că au pier­dut şi teritoriu. E foarte simplu! Trăim pe un pământ pe care l-am câş­ti­gat prin luptă“, contrage Wilder în câteva cuvinte cei aproape 70 de ani de conflict cu miză teritorială.

Wilder ajunge apoi şi la argumentele re­li­gioase. „De ce ei au dreptul să se roage laMormântul Patriarhilor, pe care l-au transformat în moschee, şi noi nu? Aici doarme Avraam, este cel de-al doilea loc sfânt al evreilor, cum e posibil aşa ce­va?“, se întreabă indignat liderul co­lo­niş­tilor din Hebron.

Cum rămâne atunci cu Rezoluţia ONU din 1949, cu soluţia celor două state, pe care o susţine în principiu întreaga comunitate internaţională? „O altă organizaţie pro­fund antisemită, care incită la ura faţă de evrei şi se ocupă cu dezinformarea în masă“, pune rapid Wilder lucrurile la punct.

De unde atâta ură? Nici nu ar putea fi altfel, îmi explică el, punctând cele mai mari orori ale războiului care, practic, nu s-a oprit nicio clipă din 1949 încoace.

Concluzia discuţiei? „Este inuman să-ţi do­reşti să ucizi un om, este profund gre­şit pentru un evreu să facă asta. Însă dacă ei (palestinienii, n.r.) ne vor răul şi ne vor morţi, ne doresc pie­i­rea, nimic nu ne poate opri şi pe noi să le dorim acelaşi lucru!“. Ne ridicăm şi ne strângem mâinile, după o discuţie de mai bine de-o oră.

Mă conduce spre ieşire, ocazie cu care ob­serv revolverul pe care-l ţine în toc, la cen­tură.

După discuţia cu Wilder, am încercat să în­ţeleg în ce măsură punctul lui de vedere este sprijinit de israelienii de rând.

Unii evrei cu care am vorbit sunt total de acord cu spusele lui Wilder, fie ei cu ve­deri politice de stânga sau de dreapta, în vreme ce alţii participă la proteste îm­po­triva extinderii coloniilor din Cisiordania, alături de palestineni, ajungând nu de pu­ţine ori în dubele armatei. Este imposibil de spus în ce măsură punctul de vedere al reprezentantului coloniştilor din Hebron este asumat de către israelianul de rând. Statistic, evreii de rând nu sunt deloc de acord cu violenţa coloniştilor. Palestinienii spun însă că sondajele cu acest tip de rezultate nu arată decât ipocrizie.

Statul care nu este chiar stat

Rezistenţa împotriva ocupaţiei evreieşti a fost principala îndeletnicire a pales­ti­nie­nilor în ultimii 70 şi ceva de ani. Timpul a trecut pe lângă ei fără să îi modeleze, fără să-i civilizeze, s-ar grăbi să constate un european rătăcit pe-acolo.

Când ieşi de pe autostrada care te aduce dinspre Israel, şoferul palestinian îşi scoa­te centura de siguranţă. De fiecare dată, în primii metri făcuţi „acasă“. Ţigările nu se mai sting în scrumieră, se aruncă direct pe geam. „Asta e Palestina, aici poţi să faci ce vrei!“, vine imediat şi explicaţia în engleză, urmată de un zâmbet şugubăţ. În Israelul civilizat, care s-a inspirat din Oc­ci­dent, o ţigară aruncată pe jos costă 2.000 de shekeli, adică vreo 400 de euro. Aici e gratis, pentru că patrulează poliţia pa­les­tiniană şi pentru că regula asta nu există. Nici centura nu este obligatorie la volan, ba chiar poţi să conduci şi beat: poliţiştii pa­lestinieni nu au aparate cu care să-ţi mă­soare alcoolemia, aşa că legea care in­ter­zice băutura la volan nu poate fi apli­ca­tă.

Deşi aparent tânjesc după legi şi reguli, palestinienii sunt încă tributari tradiţiilor care se pierd în praful istoriei. Acestea sunt chiar mai puternice decât religia în sine. „Ştii, noi ne tragem din nişte triburi“, mi-a răspuns unul dintre ghizii noştri pales­­tinieni atunci când l-am rugat să-mi explice de ce legea palestiniană este mai aprigă decât Sharia în ceea ce priveşte pedepsirea femeii pentru adulter. „Sun­tem triburi şi avem tradiţii, ele sunt mai importante pentru noi decât litera Co­ranului, iar tradiţiile au devenit lege“, mi-a explicat omul. Eram uimit de faptul că o femeie poate fi ucisă de soţ sau de un membru al familiei în caz de adulter, chiar în lipsa condiţiei esenţiale din legea Sharia: aceea ca actul sexual adulterin să fie observat în detaliu de patru bărbaţi sau opt femei. Uciderea femeii într-o astfel de si­tuaţie este justificată, în faţa instanţei, prin sintagma „crimă pentru onoare“. Oda­tă încadrată astfel, fapta este pe­dep­sită cu doar câteva luni de închisoare sau chiar deloc.

Aceeaşi „crimă pentru onoare“ este me­ca­nismul prin care un palestinian care-şi vin­de pământul evreilor este lichidat de ru­dele sale.

Căsătoriile aranjate sunt aproape o regulă în Palestina, ele venind mai degrabă din tradiţie decât din religie. Am întâlnit şi po­ligami, într-o comunitate de beduini. Aici noţiunea de familie, atât de respectată şi de dragă palestinienilor, nu poate fi pe deplin înţeleasă de un european decât în urma unui număr considerabil de întrebări.

Pentru cei mai libertini dintre palestinieni, religia este o chestiune de opţiune per­so­nală. Unii pur şi simplu aleg să fie re­li­gioşi, alţii nu. În comunităţile urbane este mai simplu ca o femeie să refuze straiele musulmane, însă în taberele de refugiaţi sau în sate acest refuz este semn rău.

vanghele2

Cartier din Ramallah. Pe toate clădirile pot fi văzute butoaiele negre în care se stochează apa.

În ciuda sărăciei crunte în care trăiesc, cei din taberele de refugiaţi sunt mai puţin tra­diţionalişti decât cei din Cisiordania ru­rală, unde religia chiar le ghidează vieţile. Mecanismul e simplu: cu cât sunt mai de­parte de pământul în care s-au născut, pa­lestinienii se eliberează de religie şi tra­diţiile atât de greu de înţeles pentru cei străini de cultura şi civilizaţia lor.

Instituţiile palestinienilor sunt mai toate în faza de experiment, toate construite sub îndrumarea Occidentului. Serviciile co­mu­nitare sunt şi ele la un nivel de bază: sa­lu­britate şi cam atât. Drumurile din ora­şe sunt pline de gropi, iar sistemul me­dical prac­tic nu există, cu excepţia câtor­va spi­ta­le din Ierusalimul de Est, care cresc şi adu­nă bani de afară pentru a-şi îm­bu­nătăţi ser­viciile, sub coordonarea neo­bo­sitului doc­tor Tawfiq Nasser, un medic ini­mos care a adus în curtea clinicii con­tai­nere de tablă, aidoma celor folosite la în­ceput de co­lo­niştii din avanposturi, pen­tru a avea mai mult spaţiu de consultaţii în spital.

„Colonia Tawfiq, prima colonie pa­les­ti­niană în teritoriul ocupat de Israel!“, îşi prezintă mândru anexele, de la o fereastră a Spitalului Augusta Victoria, pe care se luptă din răsputeri să-l modernizeze.

Poate singurul punct forte al serviciilor pu­blice palestiniene îl reprezintă educaţia. Co­piii chiar merg la şcoală, mulţi dintre ei reuşind să ajungă studenţi în Europa sau în SUA, în ciuda greutăţilor de acasă.

Dacă la început palestinienilor aproape că nu le putea fi impus un program de lucru, de câţiva ani se vede o schimbare în men­talitate. Pentru salariile bune plătite par­ţial de ţările bogate din Vest, palestinienii învaţă astăzi să lucreze după proceduri, să respecte coduri de conduită şi află ce e se­riozitatea. Slujbele la stat sunt însă în con­tinuare cele mai bune, ca în orice ţară cu economie aproape inexistentă. Ele abundă în Ramallah, unde oamenii se chinuie să îşi vadă de ale lor şi să se concentreze mai puţin pe rezistenţa împotriva ocupaţiei.

Capitala

Ramallah, capitala statului-care-nu-este-chiar-stat, Palestina, este „un balon de săpun“. Aici trăiesc în jur de 200.000 de pa­lestinieni care lucrează în administraţie. Sunt veniţi din toate aşezările din Pa­les­tina, oamenii cei mai libertini dintre pa­les­tinieni, cei care au fost de acord să-şi pă­răsească, fie şi doar temporar, pământul pe care s-au născut. Amestecul dintre ei şi sutele de străini veniţi să acorde asis­tenţă în formarea instituţiilor statului face din Ramallah un oraş aproape cosmopolit, în care există deopotrivă femei acoperite complet de straiele tradiţionale musul­ma­ne şi femei cu fuste scurte şi bluze mulate, multe moschei, dar şi multe restaurante, baruri, terase şi chiar câteva cluburi unde noaptea se petrece ca în orice oraş din Occident, cu muzică şi alcool de import.

Cei care au venit în Ramallah pentru a lu­cra trăiesc, în general, din salariile din ad­ministraţie, plătite din banii veniţi ca aju­tor internaţional. UE aco­peră aproximativ o jumătate din acest cost, restul venind din taxele plătite de palestinieni.

În zilele lucrătoare, Ramallah are 200.000 de locuitori. Funcţionarii vin aici la lucru, îşi închiriază locuinţe şi consumă, iar în weekend se întorc în localităţile de unde provin.

Ramallah este de departe cel mai bogat oraş din Palestina. E aproape o societate de consum. Lumea cumpără haine de fir­mă, originale, dar şi multe false, iese la res­ta­u­rant şi conduce maşini scumpe, deşi în Palestina înmatricularea unei maşini pre­supune plata unei taxe echivalente cu 180% din preţul ei.

Taxele

O parte dintre taxele plătite de pa­les­ti­ni­eni sunt încasate de guvernul de la Ra­mallah, însă cele mai multe merg direct la statul Israel, care opreşte din ele preţul apei, curentului şi al altor utilităţi şi ser­vicii pe care le furnizează în teritoriile pa­lestiniene şi trimite mai departe restul către autorităţile de la Ramallah.

În Gaza, celălalt teritoriu palestinian, si­tu­a­­ţia e şi mai complicată. Din 2005, de când Israelul s-a retras complet de-aici, cu tot cu evreii din colonii, palestinienii au avut alegeri. Dacă în Cisiordania a câş­tigat Fatah, din urnele din Gaza câştigători au ieşit extremiştii de la Hamas, votaţi masiv de populaţie după ce şi-au arogat me­ritul de a-i fi alungat pe sionişti din Fâşie. De la alegerile din ianuarie 2006, Ga­za este un teritoriu prac­tic închis. Hamas încasează direct taxele pales­tinie­ni­lor din Gaza şi nu plăteşte nimic către Au­toritatea Palestiniană de la Ramallah, a că­rei legi­timitate nu o recunoaşte. Israelul continuă să furnizeze, de exemplu, apă şi curent pentru comunitatea palestiniană din Gaza, însă costul este suportat din ce se adună în bugetul guvernului de la Ra­mal­lah, ca­re plăteşte şi aceste facturi. Ace­laşi lucru se întâmplă în cazul serviciilor medicale, precum şi în multe alte situaţii. Întrucât Hamas este considerată de statele din Vest o organizaţie teroristă, nu există un dialog între UE sau SUA şi Gaza, astfel că aju­toa­rele Vestului pentru cei conduşi de Hamas vin prin intermediul Autorităţii de la Ra­mallah, condusă de celălalt mare bloc po­litic palestinian, Fatah, mai mo­de­rat şi ca­re, de câţiva ani buni, a renunţat, cel pu­ţin declarativ, la lupta de gherilă.

Politica

Nu există palestinian care să nu fie inte­re­sat de politică. Cu toate astea, palestinienii par o naţie imposibil de condus. Cea mai mare rup­tură între cei de acelaşi sânge s-a produs atunci când Fâşia Gaza a intrat sub tutela Hamas. Între cele două mari gru­puri politice palestiniene, Hamas şi Fatah, au existat confruntări şi există divergenţe.

Dacă Hamas nu este frecventabilă pentru Occi­dent, Fatah, formaţiunea creată de Arafat şi condusă astăzi de Abbas, este consi­de­rată ca fiind reprezentantul voinţei pales­tinienilor. Lucrurile nu sunt însă deloc simple: nici Hamas şi nici Fatah nu mai au vreo legitimitate de mai bine de trei ani, de la terminarea mandatului parla­men­tu­lui ales în 2006. Ambele formaţiuni au re­fuzat să se confrunte în noi alegeri, fiecare aruncând vina pe adversarul politic.

În vreme ce Hamas este acuzată de pale­s­tinienii moderaţi de piedici în calea pro­cesului de pace, în special din cauza aten­tatelor teroriste şi a atacurilor împotriva ci­vililor israelieni, radicalii critică Fatah pen­tru corupţia la nivel înalt şi pentru că se agaţă de putere. Ambele blocuri politice sunt însă slăbite după atâţia ani de putere, astfel că majoritatea palestinienilor de rând aşteaptă o alternativă. Discuţiile între cele două părţi sunt însă cvasiblocate, nici Abbas şi nici liderii Hamas nefiind dispuşi să-şi pună mandatele pe masă şi să mear­gă la urne. Nemulţumiţi şi de unii, şi de al­ţii, palestinienii caută alternative şi se uită şi spre statele vecine.

Soluţia?

Este început de iulie şi în Egipt, ţara ve­cină, a început un război civil. La terasele din Ramallah se discută aprins despre deznodământul crizei egiptene, în vreme ce pe ecranele uriaşe rulează imagini în di­rect din Cairo, transmise de Al-Jazeera. Toa­tă lumea face scenarii, legături şi supo­ziţii. În aceeaşi perioadă, guvernul de la Ramallah a anunţat că este în negocieri cu secretarul de stat american John Kerry, ca­re pare să-şi fi făcut o misiune din a rezol­va cea mai mare criză din Orientul Mij­lociu. Nimeni însă nu scapă o vorbă des­pre obiectul discuţiilor dintre Kerry şi Au­toritatea Palestiniană a lui Abbas. Nici mă­car doctorul Ehab Bessaiso, proaspăt nu­mit în funcţia de purtător de cuvânt al gu­ver­nului de la Ramallah. „Nice try!“, mi-a răspuns, politicos, de la biroul său su­pra­vegheat de două tablouri ale lui Arafat şi Abbas, la orice întrebare legată de dia­lo­gul cu înaltul reprezentant al SUA.

Zvonul cel mai răspândit este că John Ker­ry încearcă să aplice „soluţia celor două state“: Israel şi Palestina, cu graniţe clar de­limitate, având în minte atât planul ONU dinainte de 1967, cât şi situaţia la zi din te­ren. Te­o­retic, există o soluţie şi pentru pro­blema coloniilor: cele mari rămân te­ri­toriu isra­elian, iar cele mici rămân în mâi­nile pa­lestinienilor, care, eventual, le cum­pără de la statul Israel. În plus, în schim­bul terenului ocupat de coloniile mari din Ci­siordania, Israelul dă Palestinei aceeaşi suprafaţă din teritoriul său. Pentru mulţi palestinieni însă, soluţia celor două state este doar una valabilă temporar. Filosofia lor, pe scurt, este următoarea: ne facem un stat independent, creştem eonomic, ne fa­cem armată şi îi aruncăm pe israelieni în mare.

Îi va convinge Kerry pe Abbas şi ai lui să reia negocierile? Va reuşi oare să-i con­vin­gă atât pe cei din Hamas, cât şi pe adver­sarii lor din Fatah să organizeze alegeri? Pe ce rezultat mizează, în eventualitatea în care palestinienii măcinaţi de atâtea şi-atâtea probleme ajung la urne? Va negocia Kerry cu Israelul problema arzătoare a co­loniilor sau nu-i va convinge să pună acest subiect în discuţie? Ar fi în stare pales­ti­nienii, atât de divizaţi astăzi, să-şi con­du­că statul în pace, spre progres sau îl vor băga în primul copac imediat ce vor primi „cheile“ de la organizaţiile internaţionale? În fine, ce se va întâmpla dacă eşuează şi pla­nul lui Kerry, pe care oricum pales­ti­nienii, la fel ca norvegienii în anii ‘90, îl acuză că nu vrea decât să intre în istorie ca cel care a rezolvat cea mai mare criză a ultimului secol?

***

Shadi, prietenul meu palestinian, a văzut multe: era să moară împuşcat de un colonist înarmat cu un Uzi, după ce, în prima Intifada, a dat cu pietre în maşina lui, a pregătit sute de „molotoave“ alături de vecinii lui, iar în ultimii ani a participat la zeci de pro­teste, în special în satul lui, unde, im­placabil, a ajuns zidul.

„Am putea ajunge la o a treia Intifada“, spune Shadi, tolănit pe o canapea pufoasă, la cea mai frumoasă şi răcoroasă terasă din Ramallah, trăgând din narghileaua de lă­mâie cu mentă.„Dar nu acum, acum nu se poate. Ai nevoie de sufletul oamenilor pen­tru o Intifada!“, oftează el, privind în gol spre cerul senin.

În răcoarea serii se aude Mr. Tambourine Man al lui Bob Dylan.

(Text si fotografii: Ovidiu Vanghele, jurnalist Centrul de Investigatii Media. Material realizat cu sprijinul Reprezentantei Uniunii Europene in Ierusalimul de Est. Text publicat si in Revista "22".)

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.

0
Shares