Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Create an account

Fields marked with an asterisk (*) are required.
Name *
Username *
Password *
Verify password *
Email *
Verify email *
Captcha *
Reload Captcha
Complexul de Reabilitare Scolara Bradet-Sacele, servicii de tip rezidential pentru protectia copilului si adultului, avand in componenta Centrul de Plasament „Ghiocelul“, Centrul de Plasament „Brandusa“, Locuinta protejata „Casa Chris“ si Centrul de Recuperare si Reabilitare pentru Copilul cu Handicap, joi, 1 octombrie 2015. CODRIN PRISECARU Complexul de Reabilitare Scolara Bradet-Sacele, servicii de tip rezidential pentru protectia copilului si adultului, avand in componenta Centrul de Plasament „Ghiocelul“, Centrul de Plasament „Brandusa“, Locuinta protejata „Casa Chris“ si Centrul de Recuperare si Reabilitare pentru Copilul cu Handicap, joi, 1 octombrie 2015. CODRIN PRISECARU

Condamnați la nebunie

Scris de  Noi 27, 2015

Cu un acces limitat la servicii psihologice și psihoterapeutice, mii de copii cu dizabilități mintale închiși în instituții de stat au șanse minime de recuperare. Cu toții intră în sistem încă de la naștere, unii înainte de a se putea stabili clar dacă au sau nu deficiențe mintale, și cresc în captivitate, ca într-o pânză de păianjen, până la finalul vieții. În lipsa unor psihologi, unor psihiatri și unor specialiști interesați, fără afecțiune, fără dragoste și fără preocupări, tot ce primesc în viață sunt niște sedative puternice, care-i țin o viață în patul din centru și-i duc apoi direct la cimitir.

O investigație de Andreea Pocotilă

Complexul de Reabilitare Scolara Bradet-Sacele, servicii de tip rezidential pentru protectia copilului si adultului, avand in componenta Centrul de Plasament „Ghiocelul“, Centrul de Plasament „Brandusa“, Locuinta protejata „Casa Chris“ si Centrul de Recuperare si Reabilitare pentru Copilul cu Handicap, joi, 1 octombrie 2015. CODRIN PRISECARU

Ușile rabatante ale micii capele se deschid cu un ușor scârțăit. Dincolo de ele, din zeci de icoane te privesc cu milă fecioare și sfinți. Două cadelnițe încadrează intrarea într-un mic altar, și el tapetat cu icoane și cruci. “Cine știe câți nefericiți și-au dat sufletul aici, fără o lumânare la căpătâi….”, spune Ioan Ceaușu, administratorul Centrului de Plasament „Piticot” din Periș, Ilfov.

Pentru ei și pentru copilașii noștri am făcut capela”, adaugă cu smerenie directoarea centrului, Teodora Niculae, și-și face cruce, cu ochii în pământ. Miroase a vopsea și a diluant, capela e nouă, izbăvirea e, așadar, abia la început.

Până acum șase luni, aici a funcționat spitalul din Periș, comună ilfoveană aflată la 35 de kilometri de București și la 7 km de DN1 București-Ploiești. Una dintre clădirile fostei instituții medicale a fost transformată în centru pentru copii cu dizabilități mintale. Ca să ajungi la ea, treci pe lângă un cămin de bătrâni care funcționează în aceeași curte. Apoi intri pe o poartă de metal și pășești pe aleea Centrului „Piticot”. Un tobogan, un cadru de fier ruginit pe care au fost agățate odată niște leagăne, o bancă din lemn. Pe gardul care desparte centrul pentru copii de căminul de bătrâni, o reclamă la un șampon anunță „secretele uleiului extraordinar pentru un păr sublim”. Alături, imaginea unui fotomodel proaspăt coafat, cu pletele în vânt, ochii închiși și buzele întredeschise a extaz. Scurta alee duce spre o clădire cu un singur etaj, a cărei intrare e păzită de drapelul național și de cel al UE. Ușa de la intrare și ferestrele sunt dublate de gratii.

Cum pășești în clădirea proaspăt vopsită, capela te întâmpină chiar în fața vestibulului. În stânga, un culoar lung, cu pereți vopsiți jumătate bleu, jumătate alb. În dreapta, același culoar. Pe o parte și pe alta, uși care dau în foste saloane de spital, acum dormitoare pentru 15 copii cu dizabilități mintale.

În fiecare cameră, trei, patru, cinci, șase paturi sau pătuțuri înghesuite, mici dulapuri cu două-trei hăinuțe și o chiuvetă nefuncțională, rămasă de pe vremea când camerele găzduiau suferinzi. Pe jos, linoleum albastru. Camerele par nelocuite, niciun obiect personal, în afara a două-trei jucării de pluș. Pe pereți, nimic. Doar o icoană, rezemată în spatele robinetului unei chiuvete. Niciun copil în camere, niciunul pe culoar. Voci se aud din spatele unei singure uși. E camera de joacă a centrului, unde copiii își petrec cea mai mare parte a zilei. Și a vieții.

Sunt doar cinci azi. Ceilalți zece sunt la Școala specială numărul 8, Dămăroaia, unde stau, în regim de internat, pe tot parcursul anului școlar. O fetiță de doar un an, în brațele unei îngrijitoare, o alta de circa trei ani, care se joacă pe covor și zâmbește larg vizitatorilor. Pe o canapea maro din imitație de piele, trei băieți mai măricei se înghiontesc. Cinci. Dar de undeva dintr-un colț al camerei, de după un fotoliu, se aude un geamăt. Un băiat de circa 13 ani, cu degetul în gură, se hâțână obsesiv.

„Păi ați zis că sunt cinci…”

„A, da, și el…”, spune directoarea și dă din mână a milă și lehamite. Schizofrenie e doar una dintre afecțiunile grave ale băiatului, care îl fac să trăiască într-o altă lume, doar a lui. „Nu, nu vorbește. Nimic, nimic! Scoate, așa, niște sunete.”, spune directoare și se repede spre băiat, care între timp a înșfăcat o banană adusă de vizitatori și mușcă din ea cu poftă, cu tot cu coajă. Directoarea îl apucă agil de ceafă și îi scoate bucata de banană din gură cu mișcări ferme, care-ți spun că nu e prima dată când le face.

În excursie, doar la McDonald’s

În ciuda denumirii banale de „centru de plasament”, „Piticot” găzduiește minori cu dizabilități mintale grave și ușoare, printre care retard, schizofrenie, tulburări de comportament, tulburări de vorbire, hiperkinezie (tulburare manifestată prin hiperactiviate motorie, comportament impulsiv și dereglări de atenție). Majoritatea au mai multe afecțiuni, un copil cazat în centrele de stat suferă de obicei de un întreg cocktail de boli mintale și fizice, pe care, dacă nu le are deja, le dobândește în perioada de instituționalizare.

„Dacă nu le-am da tratament, toți ar fi violenți. Le dăm zilnic medicamente,” spune directoarea în timp ce răsfoiește dosarele medicale, presărat cu denumiri de genul Rispolept, Depakine, Strattera, Encephobil.

Printre ele, dosarul medical al unui băiat de 8 ani, să-i zicem Alex, pentru că este în interesul minorilor ca numele lor să nu fie făcute publice. Alex are, conform fișei sale medicale, “retardare mentală moderată” și „tulburare de conduită kiperkinetică”. Până acum mai bine de un an, Alex trăia în canal, undeva în zona cartierului Titan din București. Cu ambii părinți fără locuință și alcoolici, Alex a ajuns în grija statului. Lipsa de stimulare din mediul în care a crescut i-a pus piedici în dezvoltarea mintală. La fiecare jumătate de an, Alex este acum evaluat psihiatric de un medic specialist. La ultima vizită, la Spitatul de Psihiatrie Titan „Dr. Constantin Gorgoș”, psihiatrul a recomandat, potrivit biletului de ieșire din spital, „măsuri educaționale adecvate” și „ includerea într-un program de terapie cognitiv-comportamentală aplicată minim trei ședințe săptămânal”.

 

Cel pe care Alex îl gâdilă acum pe canapeaua din camera de zi din centrul “Piticot”, să-i spunem Marian, e doar cu câteva luni mai mare. Pe biletul său de la medicul psihiatru scrie că Marian ar trebui să facă “terapie comportamentală, logopedie și de socializare”. Diagnosticul este, în cazul său, „perturbare a activității atenției” și „retardare mentală ușoară”.

Cele mai multe dintre fișele medicale ale copiilor din Centrul „Piticot” conțin astfel de recomandări de terapie. Toți sunt sub tratament medicamentos psihiatric. Niciunul nu face însă psihoterapie individuală, terapie logopedică sau kinetoterapie.

Centrul “Piticot” are 15 angajați – asistent medical, îngrijitori, infirmieri, supraveghetori, bucătări. Însă niciun psiholog, logoped sau kinetoterapeut.

“Noi nu găsim nici asistent social, dar psiholog? Cine să vină? E postul vacant. Acum trei săptămâni s-a organizat. Nu sunt dispuși să vină până aici, departe de oraș.”, spune Teodora Niculae.

Astăzi, niciun copil nu va ieși afară, în ciuda soarelui generos. Unul dintre ei e operat de polipi și are interdicție de la medic, și ar face o criză dacă ceilalți ar ieși fără el. De altfel, vizitele la spital sunt printre singurele ieșiri ale lor.

„Cu ei, te deplasezi foarte greu. N-avem mașini, n-avem benzină, n-avem de niciunele. Eu îi transport cu mașina mea. Numai atunci când îi transport pe toți cer mașină la Direcție (n.r. Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Ilfov). Mai plecăm, dar rar. Trebuie să ai mulți oameni să se ocupe de ei. Ultima excursie? A fost la MacDonald’s la Otopeni, astă-vară. Au mai fost în Parcul Herăstrău, în mai-iunie. La mare? Acum trei ani. La munte? Tot așa.”, spune șefa centrului.

 

Teodorei Niculae toți copiii din centru îi spun „mami”, ceva obișnuit la copiii abandonați, care caută alinare la cel care are grijă de ei. “Săptămâna trecută am plecat la unu-două noaptea. Am avut un băiețel care avea probleme cu amigdalele și polipii, a făcut febră, nu putea să respire. Am stat până a venit salvarea. Dacă veniți sâmbăta, duminica, tot p-aici mă găsiți. Dacă veniți de Crăciun, tot p-aici mă găsiți.,” spune șefa centrului, care locuiește în Bragadiru, la extremitatea opusă a Capitalei.

O dată la șase luni, copiii sunt internați într-un spital de psihiatrie, pentru a fi evaluați. Când i se cer exemple de copii din centru a căror situație medicală s-a îmbunătățit, Teodora Niculae își strânge buzele și dă din cap resemnată: „Nu avem. Mulți merg spre mai rău.”

Psihiatru: „Nu am autoritatea să bat la ei la poartă”

Cea ale cărei parafă și semnătură se regăsesc pe fișa lui Marian este medicul psihiatru pediatru Elena Tudorache, de la Spitalul de Psihiatrie Titan „Dr. Constantin Gorgoș”.

Când Marian și ceilalți copii sunt aduși la evaluarea periodică, în grija ei stau în jur de opt zile, timp în care sunt evaluați psihiatric, psihologic, logopedic, kinetoterapeutic. În jur de o treime din pacienții medicului Tudorache provin din instituțiile de stat.

“Se instituie, acolo unde este cazul, tratament medicamentos, dar foarte mult, și aici insistăm chiar foarte mult, pe serviciile psihologice și psihoterapeutice. Așa cum le spun și însoțitorilor, cele mai multe studii arată că această combinație de terapie medicamentoasă și psihoterapie a avut cele mai bune rezultate. Noi îi tratăm în aceste opt zile, dar dacă nu există constanță în mediul în care trăiesc, nu se întâmplă nimic. Fie o stagnare, fie o înrăutățire a simptomelor. Îmi pun întrebări, și întreb când vine la mine la control. Dar nu am autoritatea să mă duc și să bat la ei la poartă și să întreb ce se întâmplă, de ce nu evoluează copilul.”, spune Tudorache.

Medicul își pune întrebări și cu privire la cazarea în același centru a copiilor fără probleme de dezvoltare alături de copii cu grave dizabilități și întârzieri.

„Nu aș recomanda. Anumite comportamente se învață prin imitație și această alăturare de copii cu o dezvoltare normală lângă un copil care are o întârziere severă în dezvoltare nu este benefică niciunuia dintre ei, dar mai ales celui cu dezvoltare normală.”, care insistă și pe nevoia de instruire specializată a celor care se îngrijesc de copii cu dizabilități.

Șeful ei, directorul medical al Spitalului de Psihiatrie Titan, Mircea Lupușoru, oftează când vine vorba despre accesul copiilor din centrele de stat la terapie și despre șansele lor de vindecare. Știe sistemul în detaliu, a lucrat ani buni în Direcția Generală pentru Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Sector 3, București: „Noi le stabilim o conduită terapeutică, le dăm recomandările pe care să le respecte, dar ce se întâmplă după aceea nu mai este în puterea noastră.” Recomandarea specialistului pentru autoritățile decidente este o mai mare implicare și eventual înființarea unei structuri unice axată atât pe latura socială, cât și pe cea medicală care să vegheze asupra centrelor.

„Mereu spun că nu au bani, nu au cadre și așa mai departe. Și există o lipsa acută de cadre medicale. Dar măcar fiecare centru trebuie să aibă psiholog. Clar! Dacă nu are, nu faci nimic!”, spune Lupușoru.

Un pshilog pe tot județul

În organigrama Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Ilfov, cu sediul în orașul Voluntari, există două posturi de psiholog. Ambele sunt ocupate, dar doar unul dintre ei lucrează la Serviciul Rezidențial și are în grijă în jur de 300 de copii, internați în centre din întreg județul Ilfov. Adică pe toți cei din centrele fără psiholog.

Luciana Costachi lucrează de trei ani la stat. A fost voluntar pentru mai multe fundații, a lucrat în privat, și apoi, pentru că e de părere că „trebuie să facem și bine fără să așteptăm ceva în schimb”, a acceptat postul de psiholog la DGASPC.

Ea este cea care ar trebui să pună în aplicare recomandările din fișele medicale ale copiilor de la „Piticot”, să facă terapie cu fiecare în parte, cel puțin săptămânal. Dar reușește să ajungă în centru cel mult o dată pe lună.

„Stau o zi întreagă. Ne jucăm, colorăm, citim povesti, ne uităm la desene și încercăm să le explicăm ca ei să înțeleagă, decupăm cu forfecuțe de plastic diverse modele cu plastilina. Pe nevoia lor..”, spune psihologul. Recunoaște însă că nevoile lor sunt, de fapt, altele, cel puțin din partea unui psiholog: “Ca eu să pot să am rezultatele pe care eu le-aș aștepta de la mine am nevoie de mai mult ajutor. Mie mi-ar plăcea să lucrez cu el cel puțin de trei ori pe săptămână. Dar nu e timp de terapie individuală.” Crede că ar fi timp dacă ar mai avea cel puțin încă trei colegi, dacă posturile ar fi plătite mai bine, dacă ar fi mai mulți bani pentru mașini și benzină la DGASPC Ilfov.

Din aceste motive, întrebarea referitoare la copii vindecați rămâne în aer sau primește răspunsuri care dau vina pe destin implacabil, natură, evoluție a bolii.

„Haideți să vă explic. Majoritatea copiilor cu dizabilități, cu cât înaintează în vârstă, cu atât li se accentuează și starea. Nu că nu ar fi tratați, așa e de la natură. Ei cresc, evoluează și boala. Dacă mă întrebați dacă am reușit să însănătoșim pe cineva, răspunsul e nu.”, tranșează problema șeful Serviciului Rezidențial din cadrul DGASPC Ilfov, Valentin Gurău.

„În jur de 40” de copii cu dizabilități, absenți din evidențe la Ilfov

Cei 15 copii cazați aici sunt, oficial, singurii cu dizabilități mintale din întreg județul Ilfov. “Vă comunicăm faptul că minori cu probleme de sănătate mintală sunt ocrotiți în Centrul de Plasament Piticot”, a fost răspunsul DGASPC Ilfov la o solicitare a României libere.

Dar puțin mai jos pe strada principală din Periș, în spatele unei porți din metal, se află Centrul de Plasament nr. 5 Periș. Aici sunt cazați 75 de copii. Dintre aceștia, „în jur de 40” au diverse dizabilități mintale, spune directoarea centrului, Silvia Rădeanu.

“Deci, în mod normal, noi aici avem două centre: unul cu dizabilități și unul fără. În momentul ăsta, Direcția a tot trimis amestecați, încă n-a făcut o selectare clară, să zic că ăștia sunt copii fără, ăștia sunt copii cu dizabilități și sunt puși în centrele care trebuie. N-am un număr exact al celor cu dizabilități psihice, depinde la ce vă referiți dumneavoastră când spuneți asta.”, spune Rădeanu.

Dar apoi, răspunsul îl dă singură. De exemplu, la centru a ajuns recent un copil care face crize repetate. “Nu știu să vă spun în termeni medicali care este problema lui. A vrut să spargă un televizor, a rupt o noptieră, a vrut să fugă să se arunce în gârlă. E destul de greu de stăpânit. A venit de la Giurgiu, în urma unei sentințe judecătorești. Neavând alte locuri în altă parte, l-au adus aici.”, spune Rădeanu, de profesie jurist, director al centrului de anul trecut.

Sunt multe pauze în discuția cu șefa centrului. Știe că sunt șapte copii sub tratament psihiatric, dar nu știe care sunt dizabilitățile lor mintale (doar că nu sunt grave) și cât de des sunt văzuți de un psiholog.

“Nu știu, vine destul de rar. Singurul psiholog al Direcției are un județ întreg. Vine și la două, și la trei săptămâni, și o dată la o lună jumate, cum își găsește timp sau dacă este cumva solicitată.”, spune Rădeanu.

Centrul nr. 5, înființat în anul 2000, are 42 de angajați – medic, educatori, supraveghetori, îngrijitori, tâmplar, contabil, administrator, magazionier, bucătari, spălătorese. Niciun psiholog, însă.

Romparkin în loc de psiholog

Absența celor peste 40 de copii cu dizabilități mintale ai centrului din evidența DGASPC Ilfov are efecte vizibile. “Când am ajuns eu în centru, nu mai erau duși la psihiatru de când hău. În cazul unora, vorbim de ani de zile.”, spune Rădeanu.

Pe ușa dulăpiorului cu medicamente din cabinetul medical al centrului stau înșirate denumiri precum Levomepromazină, Rispen (risperidonă – substanță activă), Depakin, Romparkin.

„Beneficiarii își poartă de grijă unul altuia” – director de centru

Cel mai mic rezident al centrului are trei ani iar cel mai mare, aproape 20. Clădirea principală a centrului este în renovare, toți cei 75 de copii sunt îngrămădiți în două clădiri mai mici. În curte, copiii se joacă printre resturi de materiale de constructie, lângă schele și fiare depozitate neglijent. Un băiat mai mare duce de subraț un copil de nici trei ani. Niciun supraveghetor prin preajmă. “Așa fac ei, au grijă unul de altul.”, explică directoarea centrului.

Silvia Rădeanu a lucrat înainte în privat, tot ca jurist. Venea des în vizită cu ajutoare și spune că s-a apropiat de copii și, „până la urmă, am ajuns șefă de centru”. Se mândrește cu lupta pe care a dus-o ca toți copiii să meargă la școală, fie ea specială, care se află chiar în curtea centrului, sau obișnuită. Și cu încă ceva: îi duce pe copii în excursii, ori de câte ori poate. „La munte, la mare, i-am dus și în Maramureș, și la Memorialul Durerii, la Sighet. Am vrut să le arăt ce înțelegem printr-un memorial al durerii.”

Când am revenit la oficialii DGASPC Ilfov cu întrebări despre absența din evidențele dumnealor a copiilor de la Periș, aceștia ne-au răspuns că cei 40 de la Centrul nr. 5 nu ar avea dizabilități mintale, pentru că nu au certificat de handicap în acest sens.

„Nu pot să spun că au dizabilitate mintală dacă nu este stabilit acest lucru printr-un certificat. Nu neg că n-ar avea niște probleme de sănătate mintală, dar ei pot întreprinde activități de unii singuri, pot mânca singuri. Deci cum să aibă dizabilități mintale? Au problemele pe care le are orice copil care trăiește fără părinți.”, explică Bogdan Pântea, directorul DGASPC Ilfov.

Literatura de specialitate și specialiștii consultați de România liberă îl contrazic. Întrebată dacă un copil poate fi denumit „cu dizabilități mintale”, chiar dacă nu are certificat de handicap, Cătălina Tabarcea, șef al Serviciului Evaluare Complexă a Copilului cu Dizabilități din DGASPC Sector 6 a răspuns: „Da. Pentru că dizabilitatea este o consecință a afectării funcționale, o stare de boală, o lipsă a abilității. Certificatul de încadrare în grad de handicap este un document care îl pune în drepturi, fie ele bănești sau diverse facilități. Handicapul este interacțiunea între dizabilitate și mediul înconjurător, este o consecință socială.”

În ciuda confuziei de termeni, directorul Bogdan Pântea dă asigurări că și copiii de la Centrul nr. 5 Periș sunt văzuți periodic de psiholog, „adică la o lună, două, dar nu mai mult de trei”.

Instituțiile care schilodesc copilăria

Centrele de plasament ca acesta din Periș ar trebui să fie pe cale de dispariție. În ultimii ani, autoritățile au promis desființarea lor și orientarea spre servicii bazate pe conceptul de familie.

„Obiectivul până în 2020 este să nu mai avem copii în centre de plasament.”, spunea ministrul Muncii, Rovana Plumb, în 1 iunie 2014.

Dar astăzi mai sunt 256 de astfel de centre, care găzduiesc aproape 11.000 de copii. Dintre aceștia, 4752 au dizabilități mintale, potrivit cifrelor Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Asistență Socială (ANPDC). În serviciile de tip rezidențial pentru copii sunt prevăzute 442 posturi psihologi, din care ocupate sunt 336. Pentru restul de 106 nu se găsesc specialiști, salariul fiind puțin peste 1000 de lei.

O alternativă la centrele de plasament este casa de tip familial (CTP), denumit în literatura de specialitate drept “o unitate rezidențială organizată pe model familial, cu spațiu de zi, bucătărie și spații igienico-sanitare corespunzătoare, în care se pune accent pe dezvoltarea abilităților de trai independent, copiii fiind implicați activ în toate activitățile gospodărești din casă.”

Fundația Hope and Homes for Children (HHC) România și-a setat ca obiectiv eradicarea centrelor de plasament de tip vechi. În ultimii 17 ani, a finanțat deschiderea a 97 de servicii alternative și a contribuit la închiderea a 47 de instituții de tip vechi.

“Toate studiile spun același lucru: îngrijirea în instituții duce inevitabil la drame. Lipsa de interacțiune, specifică instituționalizării, duce la atrofierea legăturilor neuronale și nu le dezvoltă, cum se întâmplă în modelul tipic de interacțiune copil-părinte. Mai mult, copilul lipsit de atenția constantă a unui adult (rol jucat de părinte) ajunge să sufere de sindromul toxic de stres, care are ca efect lipsa dezvoltării unor zone din creier care au de-a face cu empatia, încrederea în sine, afecțiunea, relațiile de lungă durată, sau atașamentul.”, spune Otto Sestak, directorul national al HHC România, potrivit căruia îngrijirea copiilor în instituții este “nocivă, costisitoare și ineficientă”.

Cu finanțare de la HHC România s-au ridicat și cele două căsuțe de tip familial din cadrul Complexului de servicii sociale „Istru”, din sectorul 6 al Capitalei. Aici a funcționat, până anul trecut, centrul de plasament Sfântul Andrei, care găzduia în anii 2000 în jur de 200 de copii. Acum, mai sunt doar 18 copii, cu dizabilități grave, cazați în cele două case familiale. Restul au fost mutați în alte centre, în case sau apartamente de tip familial sau, mai rar, în propriile familii.

Cele două case sociale arată ca oricare alta, se încearcă imitarea condițiilor dintr-o casă obișnuită. Complexul are doi psihologi angajați permanent, o raritate în serviciile rezidențiale de stat. Nu te-ai aștepta să fie încălcate în vreun fel drepturile copiilor. Dar niște fotografii făcute aici vara aceasta și distribuite public au șocat o țară întreagă. Un copil cu dizabilități grave a fost legat de o ușă, la colțul uneia dintre căsuțe. Cât timp a stat copilul legat nu se știe cu exactitate – presa a scris despre zeci de minute, reprezentanții complexului spun că au fost doar câteva. În acest caz a fost deschis un dosar penal, șeful complexului și îngrijitoarele vinovate au fost concediate.

„Erau îngrijitoare care lucrau aici de pe vremuri. N-au realizat că îi fac rău. Nu erau nervoase pe el sau ceva de genul. S-au gândit că umblă, au vrut să-i limiteze perimetrul de acțiune.”, spune acum directorul executiv al DGASPC Sector 6, Nicoale Gorunescu. Știe că pata lăsată pe imaginea instituției nu se va șterge prea curând.

Copiii cazați la Istru au dizabilități psihice grave – handicap neuropsihic motoriu, tulburări grave de temperament, hiperkinezie severă, deficit de atenție – și sunt văzuți de psihiatru odată la trei luni sau ori de câte ori au crize.

“Componenta medicală este extrem de importantă în astfel de cazuri. Dar avem o mare problemă. Pe vremuri, aceste centre au funcționat, sub forma de cămin-spital, în subordinea Ministerului Sănătății. La un moment dat, s-a dat o directivă europeană și România s-a conformat și le-a închis. Apoi, ordin să treacă la administrația locală să-și preia beneficiarii, neavând o structură pentru așa ceva. Noi am rămas astfel descoperiți, și nu numai noi, ci serviciile din toată țara, pe partea medicală.”, spune Gorunescu.

„Șansele de îmbunătățire a calității vieții, mici sau nule”

Serviciile proaste din centrele de stat au ieșit mai iveală mai ales după rapoarte publicate de societatea civilă.

De mai bine de 10 ani, fundația Centrul de Resurse Juridice (CRJ) face vizite inopinate în centrele pentru copii și tineri cu dizabilități, pe baza unui protocol încheiat cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Echipa CRJ, formată dintr-un psiholog, un jurist și un reprezentant al unei asociații de beneficiari, face un raport în care notează concluzii referitoare la condițiile din centru, acces la tratament, pregătirea personalului, posibile abuzuri.

Redăm fragmente din rapoarte: “centrul nu dispune de psihologi care să lucreze cu un program zilnic permanent, nu deține un cabinet psihologic dotat cu materiale specifice de specialitate, un spațiu special amenajat unde să beneficieze de consiliere individuală și de grup, de activități de socializare, interacțiune și de dezvoltare personală” (Centrul de Plasament pentru Copilul cu Dizabilităţi Recaş, județul Timiș), „nu există programe terapeutice nemedicamentoase – psihoterapie, terapie ocupațională, consiliere sau terapii complementare” (Centrul de Plasament nr. 8 Speranța, Huedin, județul Sibiu), „nu există o formare specială pentru angajați în domeniul dizabilităților, recomandăm combinarea medicației psihotrope cu terapii complementare (psihoterapie, terapie ocupațională, ludoterapie) cu scopul de a elimina utilizarea nejustificată a substanțelor psihotrope și, de asemenea, cu scopul de a fructifica la maxim potențialul rezidual de dezvoltare, abilitare și reabilitare și reintegrare socio-familială” (Centrul de Plasament pentru Copii cu Handicap Sever Toplița, județul Harghita).

Unele dintre aceste recomandări au fost făcute de psihologul Mugur Frățilă, președintele Tonal, asociație care luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități. În perioada 2004-2015, acesta făcut aproximativ 100 de vizite de monitorizare în 70 de unități. Lista greșelilor întâlnite de el în instituțiile de stat e lungă: birocrație excesivă, finanțare slabă sau pe direcții inutile, exces de medicație psihiatrică, uneori pentru „liniștirea copilului”, abordare superficială a programelor de recuperare și reintegrare. Consecința: „inhibarea sau blocarea potențialului copiilor și tinerilor instituționalizați de a deveni ființe umane libere, sănătoase, integrate, cu identitate autentică și valoare personală”.

“Pentru mulți dintre copiii și tinerii rezidenți ai acestor centre, noțiunile de „re” (-cuperare, -integrare, -abilitare) sunt false, ironice și inutile. Șansele de îmbunătățire a calității vieții acestor copii și tineri, având în vedere paradigma și funcționarea reală în prezent, sunt mici sau nule.”, spune Frățilă.

La concluzii similare ajung și specialiștii străini care monitorizează serviciile de asistență socială din țara noastră. Săptămâna trecută și-a încheiat vizita în România Raportorul Special al Națiunilor Unite pe probleme de sărăcie extremă și drepturile omului, Philip Alston. Concluziile și mesajul său au fost dure: „Copiii din instituțiile de stat din România sfârșesc prin a sta aici până devin majori, moment în care sunt transferați în centre rezidențiale pentru adulți. Din informațiile strânse de mine, definiția de dizabilitate severă este în practică deseori discreționară și mulți copii cu dizabilități mici sau fără dizabilitiăți sunt adeseori instituționalizați.”

La sfârșitul anului trecut, CRJ a lansat o petiție și a propus un proiect legislativ prin care să fie înființat unui Mecanism Național de Monitorizare, organism independent organizațional, funcțional și financiar, din care să facă parte persoane cu dizabilități și reprezentanți ai societății civile. Prin organizarea de vizite neanunțate în instituțiile sociale și medicale, o astfel de structură ar contribui la garantarea respectării drepturilor fundamentale ale copiilor și tinerilor cu dizabilități închiși în instituții, consideră reprezentanții CRJ.

„Sunt persoane extrem de vulnerabile pe care nimeni nu le ascultă, a căror părere nu contează în faţa autorităţii, care deseori suferă abuzuri grave şi care sunt în general lipsite de protecţie. De multe ori aceste persoane sunt private de cele mai elementare drepturi ale omului”, a spus managerul de proiect Georgiana Pascu la lansarea campaniei „Lagărele de lângă tine”.

Controale face, frecvent, și statul român. Și ajunge la aceleași concluzii. Două instituții au atribuții de control: Autoritatea Națională de Protecție a Drepturilor Copilului (ANPDC), printr-un corp intern de control, și Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială (ANPIS), principala responsabilă.

În primele 10 luni ale lui 2015, cea din urmă a controlat 154 de servicii sociale publice destinate copiilor cu dizabilități. Dintre acestea, 75 – adică jumătate! – nu aveau angajați psihologi sau terapeuți.

„În unele dintre centrele verificate am identificat nereguli ca de exemplu: lipsa personalului de specialitate (psihologi, asistenţi sociali, erogoterapeuţi, kinetoterapeuţi, asistenţi medicali/medici nutriţionişti/ specialişti în nutriţie şi dietă, educatori), nerespectându-se prevederile legale.”, au răspuns oficialii Agenției.

Șef de centru: „Ar fi perfect să se poată ține cont de ce vor ei”

Cu toate acestea, uneori șefii și angajații instituțiilor se arată arătat suprinși când li se adresează întrebări legate de accesul la tratament psihiatric și psihologic al copiilor.

„Noi nu ne ocupăm de partea medicală. Noi suntem instituții care oferim servicii sociale.”, spune Gheorghe Durnă, director al DGASPC Brașov.

Unul dintre centrele din subordinea sa este Complexul de Reabilitare Brădet, din localitatea brașoveană Brădet-Săcele. Poziționat între munți, pe câteva mii de metri pătrați, cu ponei care pasc liniștiți pe pajiște și cu locuri de joacă, arată a parc de distracție. Dar trupul firav care se bălăngăne pe o bancă, urletul care-ți îngheață sângele în vine al unui copil care mai adineauri zâmbea și privirile neliniștite ale celor care aleargă pe alei îți aduc repede aminte unde te afli.

O fetiță îmbrăcată într-un hanorac roșu, să-i spunem Alesia, 13 ani, ia o portocală din punga adusă de vizitatori. Nu o desface, urmărește cu buricul degetelor asperitățile cojii. Zâmbește.

Ea și încă alți 74 de copii cu dizabilități mintale sunt găzduiți la Brădet. Unii au dizabilități grave, altele mai ușoare. Alesia, de exemplu, are un IQ sub medie și hiperkinezie. Noțiunea de hiperkinezie presupune, potrivit dicționarelor medicale, „hiperactivitate, nervozitate, cățărat, vorbit în exces”. Dar astăzi, Alesia e liniștită. Ridică din umeri a nepăsare când e întrebată cum își petrece ziua.

Complexul de Reabilitare Scolara Bradet-SacelePotrivit dosarului, ea are o deficiență mintală ușoară, tulburare de abandon și tulburare de limbaj. “Abandonată în maternitate. Mama: fără ocupație, avea 16 ani la nașterea fetei. Tatăl: necunoscut.”, notează sec dosarul. După abandonul de către mama minoră, Alesia a fost plasată în asistență maternală, apoi în mai multe centre și case de tip familial. Brădet e al patrulea centru în care ajunge, e aici de patru ani.

„Mi-e dor de ea”, spune fata. Ea, explică îngrijitoarea, este o asistentă socială care i-a fost Alesiei, timp de mai bine de patru ani, un fel de mamă. Până să vină la Brădet, Alesia trăia într-o casă de tip familial, acel tip de serviciu care se axează pe conceptul de familie. Și reușise, în cazul Alesiei. Dar apoi s-a hotărât ca ea să fie adusă aici, la Brădet. Motivul: nu exista o școală specială aproape de casa în care locuia ea.

„Ar fi perfect să se poată ține cont de ce vor ei”, spune Adrian Diac, directorul centrului, de profesie psiholog.

Aici, în complexul de la Brădet, DGASPC Braşov a inaugurat anul trecut un centru modern de recuperare pentru copilul cu handicap din ţară, cu servicii de logopedie, kinetoterapie, hidroterapie, ergoterapie (prin muncă manuală) care deservesc atât copiii din centru, cât și pe cei din comunitate – în total, peste 100. Pentru ei, doar doi psihologi.

„Sigur că mai trebuie psihologi”, spune Diac. „Dar cine să vină? Ar prefera să fie vânzători decât să facă naveta până aici, pentru un salariu de mizerie.”, spune directorul în timp ce întoarce filele unuia dintre rezidenți.

Florin, caz de manual pentru un întreg sistem bolnav

“Promit că sunt cuminte cînt nu iau tratamentu. Am nervi. Declar pe proprie răspundere că refuz să mai iau tratamentul.”, scrie de mână, stâlcit, pe o foaie din dosarul lui Florin Demeter, 22 de ani. Filele sunt presărate cu termeni ca „tulburare psihotică acută”, „agitație psihomotorie”, „deficiență mintală ușoară”, „haloperidol injectabil”.

„Pe unii chiar nu îi poți controla, este incredibilă forța pe care o au în timpul crizelor.”, preîntâmpină o întrebare șeful centrului.

Complexul de Reabilitare Scolara Bradet-SaceleFlorin este de patru ani la Brădet și a stat toată viața în sistemul de stat. Acum, la maturitate, e captiv în același sistem. Așa cum se întâmplă cu mii și mii de alți copii care, ajunși la maturitate, rămân o perioadă în același centru sau sunt mutați în sistemul social destinat adulților. Potrivit datelor transmise de ANPDC, între 2006 și 2014, 3040 de tineri cu dizabilități au fost transferați din sistemul de protecție specială a copilului în sistemul de protecție a adultului cu handicap.

Astfel, întreaga viziune a statului asupra ajutorului pe care ar trebui să-l acorde copilului cu dizabilități se dovedește greșită, crede psihologul Mugur Frățilă: “Acești oameni trăiesc într-o grotă obscură și grotescă a societății noastre: sistemul instituțional. Se nasc sau ajung devreme ‘în sistem’, cresc și devin tineri ‘în sistem’, devin adulți și sunt ‘mutați’, ‘duși’, în centrele pentru adulți în ‘sistem’, iar acolo staționează până la finalizarea, suspectă sau naturală, a propriei vieți.”

***

(Text realizat în cadrul proiectului “Adevarul despre cei care nu exista – jurnalism si activism pentru drepturile celor cu dizabilitati din centrele finantate de stat”, finanţat prin Fondul ONG în România, Mecanismul Financiar al Spațiului Economic European 2009-2014, implementat de Centrul de Investigații Media in partenriat cu Centrul de Resurse Juridice.)

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.

0
Shares