Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Create an account

Fields marked with an asterisk (*) are required.
Name *
Username *
Password *
Verify password *
Email *
Verify email *
Captcha *
Reload Captcha

Repetenți la conștiință

Scris de  Dec 09, 2016

Doar patru dintr-o sută de bucuresteni care au mers acum jumătate de an să-și aleagă primarul au fost tineri de până în 24 de ani. La nivel național, ponderea tinerilor în masa celor care au votat la localele din 2016 a urcat puțin, dar puțin: până la un dezamăgitor șapte și puțin la sută. La parlamentarele abia încheiate a fost mai rău.

Este un accident? Greu de crezut. Raportul “Tinerii Europeni: Participare în viața democratică” plasează România pe ultimele locuri în ceea ce privește calitatea răspunsurilor la întrebările “Este democrația importantă?” și “Este votarea o obligație morală?”.

Într-o democrație, votul este unul dintre cele mai populare moduri de manifestare a civismului, ne spune, unanim, literatura de specialitate.

Așa de scăzut să fie gradul de civism al tinerilor în România zilelor noastre? Cine antrenează “muschiul civic” al copiilor români, cine e responsabil de formarea lor în această direcție? Ce metode folosește sistemul de învățământ, cel care ar trebui să fie principala “fabrica” de conștiinte civice?

Cum am ajuns la aceste numere mici, la acest dezastru? Și la ce ne asteptăm, din punct de vedere al implicării civice, de la generațiile de elevi care, în cațiva ani, odată cu majoratul, vor primi dreptul de a decide? Vor fi antrenați să se implice?

 

România a cunoscut, în primii ani după Revoluție, importante proteste de stradă. Imagini vechi, neclare, parcă dintr-o altă epocă, arată sute de mii de oameni în centrul Bucureștiului. Unii povestesc, nostalgici, că, la venirea Regelui Mihai în țară, un million de bucureșteni au ieșit în stradă să-l salute.

După anii 2000 s-a lăsat liniștea. Sunt multe explicații pentru această atrofiere a mușchiului civic. Deși în ultimii șase ani manifestațiile publice s-au mai întețit, ce-i drept, semn al unui val de entuziasm civic, urnele încă nu reușesc să-i atragă pe tineri.

Entuziasmul din stradă nu s-a transformat și în participare cetățenească activă. În vara lui 2016, la alegerile locale, gradul de participare la vot a fost de 48,44%. Între aceștia se regăsesc și 42 la sută dintre tinerii cu vârstă între 18 și 24 de ani, care au mers să-și aleagă primarul și consilierii. Un procent bunicel, dar încă prea mic în masa electorală totală: doar 7,11% dintre alegători au fost, la localele din 2016, tineri între 18 și 24 de ani.

Dacă-i punem lângă ei și pe cei între 25 și 34 de ani, ajungem la o pondere de doar 20,25 a alegătorilor sub 35 de ani în masa totală a electorilor de la localele de acum jumătate de an. 

Practic, categoria de vârstă majoritară în stradă cu ocazia protestelor este o minoritate în rândul alegătorilor români. E-adevărat, ponderea lor în structura demografică pare mică, dar gradul lor de participare la alegeri este constant mai mic decât prezența generală.

Acum, la parlamentare, prezența a fost și mai mică. Tinerii cu drept de vot par și ei chiar mai dezinteresați de viitorul lor. 

În decembrie 2016, din cei 1.501.624 de persoane cu vârstă între 18-24 de ani (conform datelor INS), au votat doar 437.073, adică puțin sub 30 la sută. Cam la fel și cu segmentul 25-34 de ani: dintr-un total de 2.679.803 oameni, au votat 879.504, adică în jur de 32 la sută, dar tot mai puțin de unu din trei. O medie a celor două statistici ne arată că 31 la sută dintre tinerii între 18 și 34 de ani și-au votat viitorul Parlament.

Ei bine, drama aici apare: cei mai în vârstă sunt mult mai harnici la vot, căci tinerii de mai sus reprezintă doar 18 la sută din totalul celor care au votat. Restul, peste 82 la sută dintre cei care au mers să voteze, sunt oameni de peste 35 de ani. 

(Notă: Am ales să comparăm locale cu parlamentare pentru că, în ambele tipuri de scrutin, nu pot vota decât cei aflați acasă ori stabiliți legal în străinătate.) 

În acest context, Septimius Pârvu, expert în bună guvernare și procese electorale și trainer la Școala pentru Democrație, spune: "Dacă te uiți la nivel european, cam ăsta-i trend-ul. (...) Cred că una dintre cauze e că nimeni nu-i expune pe tineri. În afara orașelor mari, poate nici acolo, n-ai implicarea în sensul educării civice, a unei culturi politice chiar, aș zice. Cred că, de multe ori, și tinerii care aderă la partidele politice o fac mai mult din interes decât din idealism că pot face ceva sau că simpatizează doctrina. Plus că este, cred, o chestie generalizată care ține de ofertă. Mi se pare că tineretul nu este un subiect de policy, nu este un subiect în campania electorală a niciunui partid, eu nu am auzit pe cineva să vorbească despre prioritățile tinerilor. Au vorbit unii-alții de șomaj, dar este o chestie marginală. Atât timp cât nu ai un partid, nu ai un candidat care să fie atractiv din perspectiva tinerilor, n-o să ai nici prezență”.

Și Vlad Ștefan, președintele Consiliului Național al Elevilor, are cam aceeași părere. "Din păcate, în România, ne aflăm într-o criza a reprezentativității, cauzată atât de lipsa de implicare a societății și conștientizare a drepturilor și obligațiilor cetățenești, dar și de lipsa unor candidați integri, asumați, care să reprezinte interesele cetățenilor prin prisma doctrinelor politice bine conturate”, opinează Ștefan.

Sigur, e multă dezamăgire, chiar blazare. Dar mai e ceva.

 

Educația din România, rușinea Europei

 

Într-un studiu internațional numit Citizenship and Education in Twenty-eight Countries Civic Knowledge and Engagement at Age Fourteen apare următoarea frază: O educaţie de calitate nu este benefică doar pentru dezvoltarea socio-economică a unei ţări, ci şi pentru contribuţia ei la democraţie. Educaţia le permite cetăţenilor să înţeleagă mai bine problemele cu care se confruntă ţara, să evalueze soluţiile pe care partidele şi politicienii le propun și să poată propune ei înşişi astfel de soluţii, precum şi să aibă o participare mai bună la viaţa publică.

În România, dreptul la educație este garantat de Constituție. Cu toate astea, ipocritul stat român nu respectă cerința alocării către Educație a cel puțin 6 la sută din PIB, cerință specificată clar în articolul 8 din Legea Educației Naționale (LEN). De asemenea, în ceea ce privește bugetul Educației, într-un raport recent al Consiliului Național pentru Finanțarea Învățământului Superior, trendul descendent al sumelor alocate, ajustate în raport cu inflația, a continuat în ultimii ani. Dar acesta nu este singurul articol din Legea Educației Naționale care este încălcat în prezent.

Tabel Eurostat  

Nici comparațiile în timp cu celelalte țări nu oferă o perspectivă încurajatoare. România este pe un trend stabil sau de înrăutățire pentru o parte dintre indicatorii importanți, după cum reiese și din concluziile conferinței Educație, bună guvernare, securitate națională. Cu o rată de părăsire timpurie a școlii pentru cei între 18 și 24 de ani de 19,1 la sută, România ocupă locul trei în UE, după Spania si Malta, în timp ce universitațile din România nu au loc nici măcar în primele 500 din lume.

De asemenea, la vârste mai mici, conform studiului comparat Programme for International Student Assessment (PISA), realizat de OECD și aplicat elevilor de 15 ani, cand vine vorba de performanțele elevilor de a citi și a înțelege conținutul textelor scrise, ne aflăm mult sub media UE28 și la valorile de mijloc și la zona de vârf. Avem, așadar, probleme grave.

 

Cum am ajuns aici?

 

Poate pentru că "în Ministerul Educației (...) 80% dintre funcții sunt ocupate de aceiași oameni de cel puțin 22-23 de ani. Oameni pe aceleași funcții. Vorbesc de directorii de jos, pe care nu-i vedem”. Declarația de mai sus îi aparține lui Liviu Pop, senator PSD și fost stăpân peste domeniu.

”Din incompetență și impostură, combinate în doze letale, diriguitorii de sistem - în primul rând clasa politică - au ținut cât au putut de apăsat piciorul pe frână, menținând un status quo convenabil controlării și influențării oamenilor, îndeosebi în punctele relevante ale ciclurilor electorale. Și, deopotrivă, pentru că societatea - în primul rând părinții și profesorii - s-a complăcut doar în a se lamenta, asemenea pildei din povestea drobului de sare, în loc să sprijine acțiunea tranșantă în favoarea schimbării paradigmei Educației, răspunde Marian Staș, expert în educație, atunci când îl întrebăm cum a ajuns școala românească în halul ăsta.

 

Educație civică? Da' pentru ce?

 

Conform unei recomandări din 2006 elaborată de Consiliul şi de Parlamentul European, competenţele sociale şi civice sunt considerate esenţiale la nivelul cooperării educației pentru cetăţenii ce trăiesc într-o societate a cunoaşterii. În viziunea europeană, ele se numără printre cele opt competențe cheie.

De asemenea, unul dintre obiectivele principale ale Strategiei UE cu privire la Tineri pentru anii 2010-2018 este încurajarea cetăţeniei active, incluziunea socială şi solidaritatea dintre toţi tinerii, pe ideea că educaţia civică cuprinde patru aspecte principale: (a) alfabetizare politică, (b) gândirea critică şi aptitudinile analitice, (c) atitudinile şi valorile şi (d) participarea activă.

Potrivit studiului Eurydice, Educaţia civică există sub forma unei discipline distincte atât în educaţia primară, cât şi în cea secundară în Estonia, Grecia, Spania, Franţa, Portugalia şi România.

Franţa şi Portugalia introduc educaţia civică încă de la cea mai fragedă vârstă (6 ani). Cu toate că perioada în care se predă educație civică diferă de la un stat la altul, exemplul cel mai fericit este cel al Franței: materia le este predată elevilor în toți cei 12 ani de studii preuniversitare.

 

România încearcă, dar e încă departe

 

La noi, ”Educația civică” sau ”Cultura civică” este materie obligatorie pentru clasele a III-a, a IV-a, a VII-a și a VIII-a. Pentru ceilalți ani de studiu există diverse opționale din zona științelor socio-umane, care toate-și propun să creeze „ansambluri de cunoştinţe, deprinderi şi atitudini care urmează să fie formate până la finele şcolarităţii”.

Pentru clasele primare avem programe inca de anul trecut. La cele de gimnaziu se lucrează după un nou plan cadru aprobat pe 5 aprilie 2016.

Doar că, veți vedea, sistemul persistă în același și aceleași erori. Vă mai amintiți ce spunea mai sus Liviu Pop?

 

Învață cineva ceva din educația civică?

 

”Școala continuă să joace un rol marginal în formarea și informarea elevilor pe aceste teme, ceea ce înseamnã că atinge în mică măsură unul dintre obiectivele sale: acela de pregătire a viitorilor cetățeni. Mai mult, îndepărtarea adolescenților de politicã și civism crește odată cu vârsta, „ceea ce este cu totul anormal”, crede Ovidiu Voicu, directorul Departamentului de Politici Publice al Fundației pentru o Societate Deschisă, citat într-un studiu privind Predarea educației civice.

O altă caracterizare a întregului sistem de până acum găsim și în studiul Impactul Educației Civice în rândul cetățenilor tineri din România(2013) unde se concluzionează că educația civică din țara noastră ”este promovată doar verbal și teoretic ceea ce duce la o respingere a ei din partea elevului”.

De cealaltă parte, inspectorul general pentru științe socio-umane, Eugen Stoica, afirmă că „există un progres de la an la an, însă sursele progresului sunt multiple”.

”Nimic și niciun sistem nu se poate clădi peste noapte, n-ai cum să clădești”, adaugă, defensiv, Stoica.

 

Manuale secolului trecut

 

Andrei Zlătescu, profesor universitar român, a făcut o Analiză a manualelor de cultură civică pentru Centrul de Resurse Juridice, în cadrul proiectului ”Educația fără discriminare este și treaba mea!”. Analiza manualelor și a curriculei de gimnaziu pentru disciplina educație civică s-a realizat din perspectiva educației pentru drepturile omului şi diversitate, prin identificarea elementelor referitoare la gen, etnie, religie, orientare sexuală și dizabilitate prezente în interiorul lor, așa cum se precizează în cercetare.

Zlătescu a înțeles că elevii de gimnaziu învață, în prezent după manuale de cultură civică vechi de 16-17 ani, manuale care nu au mai fost niciodată revizuite și adăugite, ci doar retipărite.

“Abordarea enumerativă, de bifat numai la nivelul includerii formale, exprimările vagi, incomplete sau chiar inexistente cu privire la evenimente relevante pentru sau din istoria minorităţilor etnice, sexuale, religioase, drepturile persoanelor cu dizabilități si drepturile femeilor sunt un element comun în evaluarea textelor manualelor”, conchide Zlătescu.

 

Elevii cer inovare...

 

Diana, eleva în clasa a XI-a la CN Ion Creangă, vrea ca educația civică să fie o materie cu o mai mare valoare practică și fără notare. ”Util ne-ar fi acum, la liceu pentru că suntem aproape de perioada în care trebuie să votăm și trebuie să știm pe ce ne putem axa sau ce anume să ascultăm, ca să știm ce să votăm. Eu o văd mai mult ca pe o materie informativă, care să te ajute să te dezvolți și să înțelegi ce se întâmplă de fapt în societate și în lume. În niciun caz nu o văd ca pe ceva ce trebuie să înveți ca să iei o notă, că devine un stres, o altă materie la care trebuie să învăț, și după ceva timp uit, gândind că nu e ceva ce-mi folosește”.

 Laura Borbe, profesoară de discipline socio-umane din anul 1995, crede că în centrul programelor școlare ar trebui să fie elevul. “Cel care învaţă este elevul, deci programa ar trebui să ţină cont de nivelul de vârstă, de specificul vârstei şi de standardele de performanţă pe tematica aceasta, standarde care ar trebui să pornească şi ele de la descrierea a ce fel de cetăţean ne dorim.”

 

… dar cine să le-o dea?

 

Ca în orice stat, totul pornește de la planurile-cadru alcătuite din materii de trunchi comun, adică obligatorii, și materii din curriculumul la decizia școlii, adică opționale. Aceste planuri-cadru stabilesc disciplinele și numărul de ore, iar mai apoi, în baza lor, în cadrul unor grupuri de lucru, sunt construite programele școlare pentru fiecare disciplină în parte.

Grupurile de lucru sunt coordonate de obicei de către inspectorii generali ai domeniilor. De educația civică se ocupă defensivul Eugen Stoica, director în Ministerul Educatiei din anul 2000 și inspector general pentru stiinte socio-umane.

Vă amintiți ce spunea mai sus fostul ministru Liviu Pop despre cei uitați prin minister, da?

Stoica este profesor de științe socio-umane la Colegiul Național "Iulia Hașdeu" din București și vicepreședinte al Comisiei Naționale pentru Stiințe Socio-Umane.

insert2

(Când nu participă la întâniri cu reprezentanți de MLM-uri (afaceri cu structură piramidală), Stoica este omul care gestionează educația civică în România. În fotografie, în centru, Eugen Stoica. Lângă el, cu sacou maro, Ioana Enache, managerul Amway România&Bulgaria.)

Sub coordonarea lui Eugen Stoica au fost elaborate și programele aflate în vigoare. Adică cele criticate de elevi și care-i scot din minți pe profesori precum Laura Borbe.

Așadar, elevii de gimnaziu studiază astăzi după planuri-cadru aprobate acum aproape 15 ani sub bagheta lui Stoica. Ministerul a modificat anul trecut planurile-cadru si curriculumul scolar pentru învățămantul primar. Acum vine rândul schimbării și la gimnaziu.

Prin urmare, Ministerul Educației a adoptat un nou plan-cadru, în prima jumătate a anului 2016, rezultatul fiind suma mai multor dezbateri pe acest subiect.

Nici n-a apărut bine, că noul plan-cadru a stârnit deja destule controverse. În principal pentru că, spun criticii, el reprezintă o soluție de compromis și nu o schimbare, așa cum ar fi de dorit.

În acest sens, Marian Staș, unul din specialiștii care au făcut o propunere oficială pentru un noul plan-cadru, caracterizează varianta aprobată ca fiind un rateu strategic impardonabil.

“Conservă modelul curricular depășit de mult de realitate”, spune Staș, profesor la Universitatea Harvard. „Una e ca mii de școli și sute de mii de elevi și profesori să execute un tabel unic-cămașă de forță-pat al lui Procust, și cu totul altceva ca școlile să învețe curajul de a-și deschide oferta curriculară în funcție de nevoile specifice ale comunităților lor”, continuă el.

(Despre planul-cadru și despre modul în care a evoluat în forma adoptată găsiți mai multe în editorialele EduDor: Ce trebuie să știi despre planurile cadru, Planurile cadru, faza pe echipe și Planul cadru la gimnaziu – procesul și soluția.)

 

Cum câștigi olimpiada de Educație civică?

 

De multe ori, centrul sistemului de învățământ, elevul, este pierdut undeva pe drum între structură, teorie și modalitatea de transmitere a informației. De aici și discrepanțele de percepție între ce-și propun oamenii mari și ce așteaptă miezul sistemului, adică elevul.

Am intervievat mai mulți elevi sau proaspăt absolvenți care au trecut prin materia educație civică. Răspunsurile nu au venit în susținerea calității materiei, ci au subliniat, mai degrabă, disfuncționalități ale sistemului.

Printre răspunsurile cele mai frecvente am avut așa:”țin minte pentru că am făcut și la … (istorie, română etc.”, ”nu țin minte mare lucru”, ”țin minte vag legile copilului”, ”aș vedea-o cu multe exemple practice, nu doar cu teorie”.

De exemplu, Irina, elevă în clasa a XII-a la Goethe, spune: ”Sunt prost puse materille astea în a VIII-a. Așa, nici profesoara nu acorda o mare atenție materiei acesteia, predând alte chestii și considerându-le pe acelea mai importante. Și nici noi. Era doar o oră în plus în orar. De obicei se făcea numai altceva, ea preda câteva chestii și ne lăsa liberi, zicând că nu e o materie care ne trebuie, nu e o materie esențială. Și așa, nimeni nu asculta, chiar dacă ne-ar fi interesat.

Am observat, paradoxal, că și profesorii confirmă ce spun elevii. Unul dintre profesorii intervievați ne-a spus că, în clasa a 8-a, cultura civică „era înlocuită, neoficial, cu o ora de istorie, atunci când evaluarea națională avea și istoria ca disciplina de examen”. Un altul povestește, amuzat, cum, într-o altă școală, profesorul logoped a predat asta, chipurile pentru că avea nevoie de ore la catedra”. Făcea, de fapt, ore suplimentare, pentru a-și rotunji veniturile, ne lămurim continuând discuția.

Laura Borbe, profesor de educație civică, atrage atenția asupra câtorva minusuri și plusuri cu privire la ce s-a întâmplat până acum cu această materie în școli.

”Minusuri - rupţi de realitate, economie de piaţă, comunitate, obsedaţi de ierarhie, obedienţi, incapabili de a gândi cu propria minte, fie că e vorba de profesor, elevi. Sunt foarte supărată, îmi doresc să ies din sistem cât mai curând posibil, aşa că mă opresc. Plusuri - mici insule de normalitate, programe pe care diferite asociaţii sau ong-uri au reuşit să le implementeze, cu eforturi supranaturale, în sistem”, ne povestește, mânioasă, profesoara.

Am vorbit cu unul din olimpicii materiei Educație civică. Ștefan Samara. El a câștigat Olimpiada de Educație civică din anul 2003, pe când era elev în clasa a patra la Şcoala generală nr. 2 Olteniţa, județul Călărași. Chiar și el ne-a spus că este ”o materie importantă, cu condiția să aibă continuitate”.

”Dacă vezi chestiile pe care ți le explică profesorul undeva, în jurul tău, e ok. Eu, olimpic, nu văd asta. Deci are, zic eu, aplicabilitate și utilitate zero. Comentând și faptul că mi-a zis profesoara să merg. Mi-a folosit în sensul că am primit de la primărie o alocație timp de un an. Eram prea mic ca să realizez mare lucru.

”Și totuși, dacă asta crezi, cum ai câștigat olimpiada?”, l-am întrebat. ”Sincer, îți spun sincer!, am scris acolo ce pregătisem acasă cu mama”. No comment.

insert4

 

Cât investim în civism?

 

Pentru a ne face o idee asupra cheltuielilor per capita în învățământul preuniversitar, avem în vedere datele puse la dispoziție de organizația Salvați Copii în cadrul unei analize exhaustive asupra bugetului copiilor.

Tabel cheltuieli 

 

Tot de la Salvați Copiii înțelegem că un calcul detaliat privind investiția în educație civică e aproape imposibil de realizat, întregul mecanism fiind dificil și specialiștilor în finanțării publice.

“(...) modalitățile de determinare a finanțării complementare pentru învățământul preuniversitar rămân, de multe ori, neclare sau lipsite de transparență, fac acest domeniu extrem de vulnerabil la capacitatea și disponibilitatea fiecărei autorități locale de a asigura minimul sau maximul de finanțare pentru educație” - Studiul exploratoriu - Analiza bugetului copiilor, făcut de Salvați copiii.

Statul nici măcar nu știe câți profesori predau educație civică și câți elevi beneficiază de această materie. Răspunsul ministerului, adică al profesorului Eugen Stoica, a fost că nu există o asemenea statistică.

Am găsit, totuși, la grămadă, numărul total de elevi înscriși în învățământul primar și gimnazial.

 

Specialiști la schimbări de formă, repetenți la inovare pe fond

 

Deși nu există date elementare despre cine și ce în studiul educației civice, prima schimbare pe care o aduce noul plan-cadru este să desființeze, practic, materia la gimnaziu, și să aducă în loc patru noi materii obligatorii, câte una pentru fiecare an de studii.

Ar urma să avem gândire critică și drepturile copilului în clasa a cincea, educație interculturală în clasa a șasea, educație pentru cetățenie democratică în clasa a șaptea și educație Educație economico-financiară în clasa a opta.

Gândirea critică ne face să ne întrebăm cum a fost luată această decizie când nu există date privind numărul de profesori care predau materia.

Elevii, nu știm câți dintre ei, vor avea, așadar, șase ani de materii obligatorii sub tema ”educație socială”. Nu-i va mai zice, așadar, cultură civică/educație civică. Haos!

Eugen Stoica ne-a precizat că au fost preluate elemente din “programele de succes” ale unor cursuri opționale, cu mențiunea că “nu sunt copy/paste din vechile programe”.

Așa să fie?

Inspectorul general mai spune că educația pentru cetățenie ”nu poate fi făcută fără elemente legate de viziune asupra societății democratice și constituționalism, ori aicea preluăm și elemente din vechea programă”.

„Fiecare programă are elemente de noutate, iar unele în proporție și mai mare“, ne spune eternul Stoica.

Pare mulțumit. Profesorii însă vociferează. Aceeași Laura Borbe, profesoară la Liceul Teoretic Mihai Eminescu din Cluj și membru al Fundației „Noi orizonturi”, nu se așteaptă la minuni de la grupul de lucru pentru noile programe educaționale.

”Nu am mari aşteptări, din câteva motive: (a) selecţia celor care lucrează la aceste programe, deşi a fost realizată transparent (în sensul în care au fost publicate locurile vacante și criteriile de selecţie pe site), a favorizat aceleaşi persoane care au mai lucrat pe programe. Și, dacă ele nu mai sunt bune şi nu au fost, de ce am crede că aceiași oameni pot produce a doua oară ceva mai bun? (b) nu ştiu să existe studii longitudinale serioase pe populaţia şcolară din România, care să fundamenteze imaginea a ceea ce vrem să fie cetăţeanul român în sec XXI sau, dacă există, nu ştiu dacă cei care construiesc curriculum-ul, vor ţine cont de ele”, spune profesoara din Cluj.

 

Grupul de lucru care a lucrat online și prin telefon

 

Un membru al grupului de lucru pentru educație civică, Alina Baraian, ne-a povestit că ședințele grupului de lucru se fac telefonic, pentru că „majoritatea ne cam cunoaștem”.

”A fost schimb de idei între noi...Era ok dacă ne-am fi întâlnit, altfel te pui de acord față în față decât pe email sau telefon. Dar asta este situația”, continuă, resemnată, Alina Baraian.

Grupul de lucru pentru noua curriculă a disciplinei educație socială este alcătuit din 20 de membri. De la reprezentanți de licee sau colegii și până la membri ai Centrului Național de Evaluare și Examinare, ai Institutului de Științe ale Educației, ai inspectoratelor școlare sau ai mediului universitar.

Selecția grupului de lucru s-a făcut în urma unui apel național adresat “tuturor celor care ar fi dorit să facă parte din aceste grupuri de lucru”, după cum ne precizează inspectorul general Stoica.

Doritorii au putut să se înscrie pe platforma mon.edu.ro, iar după aceea au fost evaluați de Ministerul Educației și Cercetării și de Institutul de Științe ale Educației.

“Oricum există criterii, există o metodologie, evaluarea s-a făcut de către reprezentanții MEC, cei care au atribuții pe disciplina respectivă, de cele mai multe ori cu reprezentanții de la ISE”, ne spune Eugen Stoica.

Inspectorul Eugen Stoica ne povestește că a existat ”o anumită libertate din partea coordonatorilor de a lucra în cadrul grupului, deci s-a putut lucra online”.

”Eu am agreat foarte mult această idee pentru că, lucrând online, nu eram legat de un termen anume, am constituit chiar niște subgrupuri în cadrul grupului mare și s-au propus sarcini de lucru, se lucrează individual. A existat chiar și o anumită grupare a unor colegi, la un moment dat, în cadrul acestor subgrupuri”, continuă Stoica.

Este însă contrazis de unul dintre colegii săi, care, din motive evidente, a dorit să rămână anonim. Ne-a mărturisit că și-ar fi dorit o altă abordare, considerând necesară o întâlnire în cadrul căreia să se stabilească o direcție comună, așa cum s-a procedat în alte grupuri. Acest lucru nu s-a putut deoarece, de fapt, „coordonatorul grupului, Eugen Stoica, nu avea timp”.

Aceeași sursă ne-a spus că a simțit că propunerile oferite nu au fost luate în seamă, și nu a fost doar feelingul lui.

L-am întrebat din nou pe Stoica despre cum se comunică în grupul pe care-l coordonează. „Nu scrie nicăieri (că trebuie să ne întâlnim, n.r.)”, ne-a răspuns veteranul inspector.

”Puteai să te întâlnești, să nu te întâlnești, puteai să te întâlnești la final. Nu există o metodologie de lucru a grupului de lucru. Există o metodologie a curriculum-ului, pe care noi o respectăm, dar nu cum lucrează fiecare”, se apără în continuare Stoica.

Munca în cadrul grupului de lucru nu este remunerată, a ținut să precizeze Eugen Stoica, e pe bază de voluntariat.

”Această activitate este totuși una la nivel național, poate fi marcată în CV-ul lor când aplică pentru anumite proiecte. Contează. Dar nimeni, nici coordonatorii, nici… deci este pe bază de voluntariat. Și apreciere profesională. Deci ei (membrii grupului de lucru, n.r.) se bucură de prestigiu, și cred că se bucură. Deci, totuși, sunt membru în grupul de lucru pentru elaborarea curriculum-ului național...”, nuanțează Stoica.

 

Revoluție, chiar și la fără frecvență

 

După ce ne explică avantajele lucrului de la distanță, Eugen Stoica anunță o revoluție în ce privește aplicabilitatea noilor materii: o treime din numărul orelor dintr-un an vor însemna practică.

Noi vom face în privința asta o revoluție. Deci toate materiile de educație socială, de la gândire critică până la educație economico-financiară, au, să spunem, un modul de proiect educațional inclus, obligatoriu. Deci nu mai este opțional ca profesorul să facă sau să nu facă, deci este modul de proiect care reprezintă aproximativ o treime din totalul parcursului școlar, un an școlar ca număr de ore. Toate lucrurile astea vor aparea explicit  la sugestii metodologice, apar la nivelul programei, la nivelul conținuturilor”, explică Stoica.

 Există totuși voci din cadrul grupului care au o poziție diferită cu privire la acest subiect.

“Se doreste, într-adevăr, o parte aplicabila, dar mi se pare că e ca nuca-n perete. Cam așa. Sincer, mi se pare dificil pentru un copil de clasa a cincea să facă un proiect educațional/comunitar. Apoi, și în clasa a șaptea îl pui să facă acest lucru, reluând conținutul proiectului. În plus, profesorul român nu știe “să se joace”, adică să aplice metode și instrumente din educația non-formală, care ar fi utile în predarea acestor discipline. Ca urmare, după un an, copilul nu rămâne cu ceva concret”, opinează unul dintre colegii lui.

 

Pe hârtie, profesorii se formează

 

Oportunităţile de a fi pregătit ca profesor specialist în educaţie civică nu sunt încă des întâlnite. Stagii de pregătire sunt disponibile numai în Austria şi în Regatul Unit al Marii Britanii (Anglia), fie prin intermediul CPD (continuing professional development), fie prin programele iniţiale de educaţie a profesorilor.

În acest context, relevantă devine opinia lui Gabriel Bădescu: Se discută tot mai mult despre faptul că elevii români sunt printre cei mai slabi din Europa la testările PISA, singurul instrument ce permite comparaţii între peste 70 de ţări din lume. Se discută, în sfârşit, despre faptul că avem o rată abandonului şcolar ridicat şi singura din UE aflată în creştere. Nu se discută însă despre un alt fapt extrem de grav: peste 25% dintre şcolile din România au cel puţin un profesor care nu este calificat pentru a preda.

Când analizăm educaţia profesorilor, imaginea de ansamblu relevă faptul că sunt necesare mai multe eforturi pentru a consolida competenţele profesorilor în predarea educaţiei civice. Iar, conform sondajelor, profesorul distorsionează procesul de formare a competențelor, fie la nivelul persoanelor care au putere de decizie prin funcția ocupată - inspectori școlari și directori –, fie la nivelul elevilor.

Așa cum reiese din studiul „Predarea Educației civice în România”, profesorii care predau cultură civică sunt cei formați,de fapt, pentru predarea disciplinelor socio-umane, în special cei de istorie, iar de cele mai multe ori formarea inițială a profesorilor nu corespunde exigențelor predării culturii civice.

Există, în acest sens, un aspect clar pozitiv în noile programe: faptul că profesorii vor fi formați. Nu știm câți și cum, dar știm că cineva s-a gândit la asta.

insert3

„Asta e marea provocare. Degeaba fac o programă foarte frumoasă, degeaba vii cu un curriculum nou când nu ai și profesori capabili să-l susțină”, spune Eugen Stoica.

Într-adevăr, pe site-ul Ministerului Fondurilor Europene găsim ghidul Curriculum național obligatoriu actualizat pentru învățământul gimnazial, de unde aflăm că sunt disponibile 38,25 milioane de euro pentru un curriculum scolar modern, printre rezultatele scontate fiind și ”îmbunătățirea competențelor personalului didactic din învățământul pre-universitar în vederea promovării unor servicii educaționale de calitate orientate pe nevoile elevilor și a unei școli incluzive”.

În vederea formării profesorilor, vedem că solicitantul eligibil este Ministerul Educației și Cercetării Științifice, care poate aplica pentru aceste fonduri având ca parteneri de la agenții subordonate ministerului până la ONG-uri sau organizații sindicale.

Greu de crezut că Ministerul poate pierde un program pe care concurează singur, dar nu se știe niciodată.

Deși am solicitat ministerului, prin cerere pe Legea 544/2001, informații privind numărul profesorilor care au primit deja formare profesională cu privire la predarea educației civice, nu am primit un răspuns exact.

Despre cursurile de formare de până acum, un profesor de educație civică ne-a povestit așa: ”Suntem obligati să avem 90 de credite în cinci ani. Facem ce putem. De acum un an, de când nu mai sunt cursuri gratuite prin fonduri UE, trebuie să plătim. Puține cursuri m-au îmbogățit… am învățat mult mai multe la cursurile din programul youth in action (fostul comenius, actualul Erasmus+).

 

Ce urmează?

 

Programele sunt aproape gata. După ce se vor finaliza în cadrul grupurilor de lucru, ele vor fi supuse dezbaterii experților.

”Vom ajunge la un draft final care va fi supus dezbaterii publice. Mai există o etapa, un filtru: analiza. Există un aviz consultativ al comisiilor naționale ale disciplinelor, fiecare disciplină are o comisie națională. Dezbatere publică și avem feedback-ul din partea tuturor ca să zicem. Cu toate aceste observații sigur că definitivăm programul. Pe urmă, sigur, sunt demersuri administrative de promovare a programelor”, explică Eugen Stoica.

Din anul școlar 2017-2018, educația civică, așa cum o știm noi astăzi, va dispărea. Va fi înlocuită de patru noi materii, care ar trebui să ajute elevii să dobândească reflexe civice. Vor reuși noile materii ceea ce nu s-a întâmplat în anii din urmă, în condițiile în care „creierul” a rămas același?

Din experiența de până acum, din modul în care a fost privită educația civică până acum, am putea spune că mari speranțe nu sunt, deoarece cultura civică a fost considerată una din materiile orfane din sistemul de învățământ. E doar una dintre acele discipline care nu contează, pentru că la ea nu se dă examen. Nu se cere la admitere, deci poate foarte bine să fie înlocuită cu ceva mai util.

La finalul acestui an vor apărea noile programe. Dacă ele vor veni în ajutorul elevului, dacă-l vor ajuta pe profesor să înțeleagă ce predă, rămâne de văzut. Cert este că, atâta timp cât nu se zdruncină nimic din temelii, cât funcționăm în același ritm și cât încă ne sperie noul, prea multe nu vom avea de câștigat.

De pierdut putem pierde însă totul.

Imaginați-vă cum arată o țară cu oameni, dar fără cetățeni. Pare din ce în ce mai simplu, cu fiecare ciclu electoral. 

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

Text: Daniel Chirilă - Funky Citizens
Editor: Ovidiu Vanghele - Centrul de Investigații Media

 

Acest material a fost realizat în cadrul „Concursului Google pentru tinere talente în jurnalismul de date”, implementat în România de câtre Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), în parteneriat cu Centrul de Investigații Media. Concursul este parte a proiectului „Datele schimbă jurnalismul”, pe care CJI în implementează cu sprijinul Google România.

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.

0
Shares